Dumitru Graur: La recentele alegeri, Bogdan Voina a fost votat pe 126 din cele 240 de buletine valide, în timp ce vicepreședintele Sorin Dinu a întrunit 114 voturi. În primul tur, din cele 240 de voturi, ai obținut 99, Sorin Dinu - 82, Constantin Din - 44, Cristian Potoră – 15. Alegerile au durat aproape 12 ore, ședința fiind încheiată după miezul nopții. Pe scurt, n-a fost o victorie ușoară!

Bogdan Voina: Nu, n-a fost deloc o victorie ușoară. De altfel, eu am luat această candidatură ca pe o competiție. Ca pe un meci, cu finala pe 24 aprilie (ziua alegerilor – n.n.). Adrenalina pe care pe vremuri o simțeam pe teren, am simțit-o și acum, în competiția electorală. Și este un sentiment unic, cu care aș vrea să mă mai întâlnesc în această viață! Lupta a fost grea, multe voturi – deci automat mulți oameni, mulți oameni cu care a trebuit să ne întâlnim. Strategia noastră – pentru că eu vorbesc de echipă, nu vorbesc individual -, a fost să ne întâlnim cu toți.

240?

240, și mai mulți.

Oho! Și ați reușit?

35.000 de kilometri în patru luni. Cred că asta poate spune totul. Însă, odată cu această adrenalină despre care am vorbit, am descoperit și minunata noastră țară! Pentru că în anumite zone, vă mărturisesc că nu ajunsesem – sau am ajuns acum mult timp și lucrurile s-au schimbat. Și s-au schimbat în bine, iar acest lucru este un lucru îmbucurător, pe care noi românii din păcate nu știm să-l apreciem.

Este foarte corect, și eu am aceeași impresie.

Un loc care mi-a rămas în memorie și cu care sigur mă voi mai întâlni este Vatra Dornei. Drumul de la Suceava către Vatra Dornei, și continuarea către Bistrița-Năsăud prin Colibița, este Elveția! Revenind, am avut ocazia să întâlnesc mulți oameni cu care încă interacționez acum, iar acest lucru contează mai mult decât o funcție. Niște locuri minunate, șosele minunate, niște drumuri cu o energie aparte, cu peisaje și cer senin – au fost lucruri care m-au marcat, probabil că ele n-au venit întâmplător, și fără îndoială cu toate aceste sentimente sunt mult mai plăcute atunci când câștigi.

Un sportiv adevărat nu renunță

Acum 4 ani ai pierdut, fiind pe locul 3 după turul I al alegerilor federale. Dar, cum se spune, nu te-ai lăsat! Care a fost motivul?

Eu nu renunț, sunt un competitor. Și asta probabil datorită educației pe care am primit-o, pentru că am trăit în mijlocul unor sportivi și ceea ce am văzut acolo, fără să-mi dau seama probabil la timpul respectiv, mi s-a tatuat în mine. Și nu aveam cum să renunț, în primul rând față de niște oameni pe care i-am întâlnit și am interacționat. Și în campania de acum patru ani, și evident și acum. Noua campanie a fost gândită diferit, și pentru că timpul a fost mult mai bine socotit. Acum 4 ani am avut o candidatură pe ultima sută de metri, pentru că candidatul nostru de la momentul respectiv, Narcisa Lecușanu, a decis că nu mai candideze și noi a trebuit să ne reorientăm. Ori renunțam de tot, ori am decis cine va candida. Acel „cineva” am fost eu, și apoi a fost un hei-rup de cam două luni, și am pierdut. Există de altfel o vorbă: prima campanie te ajută să înveți, și a doua știi să o faci diferit, și mai bine.

Ai declarat, imediat după ce ai fost ales: "Probabil, oamenii au realizat cât de mult iubesc handbalul şi cât de mult mi-am dorit să ajung aici. E datoria mea ca pe foştii campioni mondiali să-i fac mândri. Primele măsuri? Îmi doresc ca majoritatea echipei mele, dintre cei 15 de pe listă, să fie alături de mine. Ne cunoaştem, ne ştim, gândim la fel şi cred că vom câştiga dacă ajungem unde ne dorim”. Ați reușit să îi votați pe toți cei din echipă în Consiliul de Administrație?

Dacă nu mă înșel, trebuie să verific, dintre cei 15 în consiliu au intrat 9.

În România urmează câteva competiții majore, extrem de importante

OK, asta e bine. Și ce urmează?

Urmează schimbări majore, dar ele nu se pot face de pe o zi pe alta. Mai ales că odată cu preluarea acestei funcții conștientizăm ce am moștenit. Avem niște frumoase turnee finale (internaționale – n.n.) de organizat în curând, care erau antamate. Primul începe pe 8 iulie, Campionatul European masculin Under 20, la Cluj și la Turda, durează până pe 20 iulie, cu 24 de echipe naționale. Acolo echipa națională de băieți va trebui să ne arate ce știe! Este o ocazie unică, vă vorbesc și în calitate de fost jucător – să poți să participi la un turneu final la tine acasă. Este un avantaj. Urmează pe 29 iulie Campionatul Mondial de fete U18, turneu care se va organiza la Pitești, Mioveni, Craiova și Rm. Vâlcea. Cu 32 de echipe la start. Apoi avem un turneu de mare prestigiu, un Final Four la București, 26-27 septembrie, pentru echipa națională de senioare – alături de Norvegia, Danemarca și Ungaria.

Un turneu amical...

(râde) Nu-i chiar amical. Este prima ediție a EHF EURO Cup Finals, o competiție nouă. Practic echipele care organizează Campionatul European din decembrie, împreună cu campioana en titre (Norvegia – n.n.) au jucat mai întâi în două grupe de 4 și primele două s-au calificat în acest Final Four. Cum vedeți, participarea este extraordinară: să primim la București Norvegia, Danemarca și Ungaria nu e deloc rău! După care, spre sfârșitul anului, vine Campionatul European de senioare, la Cluj și Oradea. Atunci e încercarea cea mare.

Cum să alegi o meserie în care tatăl tău e celebru?

Ai jucat în Franța, la Selestat și Strasbourg, ambele în Alsacia, apoi la Steaua, în România. De ce ai ales handbalul?

Ho, ho! Nu e greu. M-am născut în această lume, mi-am dorit să joc în Sala Floreasca și în Polivalentă, sunt locurile unde practic am crescut. Și am început destul de devreme, țin minte și acum că antrenor mi-a fost domnul Mihai Stark. La vremea respectivă handbalul se începea la 13-14 ani; eu aveam abia 12. Iar Bogdan Stark, actualul arbitru, era în acea echipă a generației 1979, eu sunt cu doi ani mai tânăr, dar m-au primit. N-am să uit că ne întâlneam la metrou la Romană dimineața la 6. Pentru că începeam antrenamentul la ora 7. La 8 și ceva veneau deja seniorii, nu exista pe atunci decât Sala Floreasca și noi ne antrenam înainte de școală! Când apăreau cei mari noi fugeam la școală. Dar în casă tot timpul auzeam handbal, și în vacanțe, aproape oriunde mergeam auzeam handbal. Când am mai crescut, ne-am întrebat, Bogdan și mine, cât de tâmpiți am fost să ne apucăm de aceeași meserie ca părinții noștri, care au fost faimoși?

De fapt, cât de greu ți-a fost să fii fiul legendarului Radu Voina? Tatăl tău a fost conducătorul de joc al echipei naționale, medaliată cu argint olimpic la Montreal 1976 și cu bronz olimpic la München 1972 și Moscova 1980. În 1974 a făcut parte din echipa care a cucerit medalia de aur la Campionatul Mondial desfășurat în RDG, Doamne ce timpuri! Sigur, toate astea le-ai înțeles mult mai târziu, s-au petrecut înainte de a te naște, dar în mod sigur lumea handbalului te-a privit într-un mod aparte.

(face o pauză) Sunt multe răutăți în țara în care trăim. Tata în general a știut că oamenii sunt invidioși și niciodată nu mi-a creat vreun avantaj. N-am uitat că-mi cumpăra aceleași încălțări ca copiii din jurul meu. Evident că nu aveam posibilitatea să ne cumpărăm Adidas sau Puma, toți aveam de la Drăgășani. Sunt sigur că din țările străine pe unde se ducea, tata ar fi putut să-mi cumpere o pereche din cele râvnite, dar n-a făcut-o niciodată. Jucam cu încălțări Drăgășani, ca toată lumea. Mă ținea foarte din scurt. Eu trebuia să iau zece note de 10 la școală ca să pot merge la antrenamentul celor mari. Adică să stau pe bancă și doar să mă uit. Dar mai mergeam cu el și în cantonamente, la Forban sau la mare, mă mai jucam nițel cu colegii lui, cu Berbece de exemplu, și toate aceste lucruri m-au făcut să fiu persoana care sunt azi. Educația asta pe care am primit-o și voința pe care am avut-o. Și vă mărturisesc: tata președinte n-a fost, nu i-ar fi plăcut, el este om de teren. Iar eu în mod permanent am fost „băiatul lui Radu Voina”. Indiferent de ce-am făcut sau ce puteam să fac. El a rămas în continuare o mare vedetă, îl respectă lumea, îl recunosc oamenii pe stradă. Acum, cu câștigarea acestor alegeri, totul vine și cu o presiune pe mine. Pe 24 aprilie, undeva pe la ora două-trei, cineva parcă mi-a pus un rucsac în cârcă. Și vă dați seama: vreau să reușesc, vreau ca handbalul să meargă pe drumul cel bun, pentru că-mi pasă. Eu simt asta.

Ce spune tatăl tău acum, după reușita la președinția FR Handbal?

L-am simțit tare mândru. El însă m-a surprins cum nu mă așteptam vreodată! Pe 2 mai a venit la mine acasă fără să mă anunțe și mi-a înmânat o pungă în care erau o sticlă de vin și o scrisoare. Scrisă de mână. Sunt trei paragrafe care mi-au mers la suflet. Citesc zilnic această scrisoare de la tatăl meu. Văd lucrurile diferit (ochii i se umezesc).

Și sticla de vin?

O păstrez. Pe ea este o poză cu mine, în tricoul României.

La pupitrul de comentator m-am simțit extraordinar de bine!

Ai fost multă vreme jucător, cum se vede însă un meci de handbal de la pupitrul de comentator TV?

Este o altă pasiune pe care mi-am descoperit-o și am tratat-o cu cea mai mare seriozitate. Mi-ar fi plăcut să vă arăt notițele pe care le-am făcut pentru fiecare meci pe care l-am comentat. Am început alături de Antal Putinică la Eurosport, sunt 15 ani și încet, încet am avut oportunitatea să devin expert în handbal. N-a fost ușor la început, este o meserie foarte grea, dar împreună cu colegii mei, cu Cosmin Băleanu, cu Dragoș Borchină, cu Costin Cavași, sper că n-am uitat pe nimeni, am învățat de la ei, să-l amintesc și pe Ion Alexandru, și împreună am făcut echipe frumoase. Am căpătat experiență, dar cu toate astea în momentul în care aveam un meci de comentat mă pregăteam ca și cum aș fi jucat.

Este extrem de important chiar să știi ce se întâmplă acolo!

Și ei cred că au învățat câte ceva de la mine. Le-am explicat de ce se întâmplă asta, de ce se face asta, și așa mai departe. Păstrez legătura cu ei, chiar dacă acum funcția nu-mi mai permite să comentez. Dar e și o dezamăgire, fiindcă îmi place atât de mult, și era totodată una dintre activitățile cele mai relaxante pentru mine.

Să revenim. Dacă ai vorbit despre schimbare, cum se va face schimbarea în handbalul românesc?

(ezită) Trebuie să stăm mult timp aici!

Cum putem noi să concurăm la medalii cu Franța?

Măcar așa, în liniile principale.

În primul rând, la nivel de societate noi vrem doar rezultate. Și din păcate, rezultatele în sport nu pot să vină peste noapte. Rezultatele nu vin dacă nu ai o arie de selecție mare. Putem vorbi pe cifre acum, nu doar ca să vorbim. În momentul de față noi suntem undeva la 8.000 de jucători legitimați în România. Și vrem să ne batem cu Franța – care a depășit 600.000. Pentru că vrem să ne batem cu cei mai tari; înainte de fiecare competiție noi ne gândim la medalii. Dar aceste țări ajung sus în permanență, nu este un accident. O să-mi spuneți că Franța este mult mai mare. Eu cunosc, fiindcă am trăit acolo 20 de ani. Îmi place să vorbesc când mă documentez. Franța are 60 de milioane de locuitori, noi avem undeva sub 20 de milioane. Deci de 3 ori mai puțin. Dar de la 8.000 până la 600.000, e distanță. Dar această muncă ei au început-o cu mult în urmă. Acum am înțeles de ce l-au căutat pe tatăl meu să fie antrenor la ei, în 1991. L-au ținut 10 ani, în care l-au stors. Și nu era singurul antrenor străin acolo. Erau români, erau sârbi, erau croați... Și, după ce i-au stors, antrenorii francezi fiind pe lângă, prin spate, tinerei, au crescut și de acolo au preluat și au progresat. Ei au luat baza și de acolo au introdus tehnica, tehnologia și sunt ceea ce sunt astăzi. Franța poate să facă astăzi trei echipe la fel de puternice. Trei, nu una! Noi din păcate depindem de același nucleu de jucători și tot schimbăm președinte, antrenor și nu știu ce, dar jucătorii rămân aceiași. Și așteptăm rezultate. Eu sper ca împreună cu echipa – fiindcă eu nu știu să lucrez individual -, să muncim, măcar să vedem capătul tunelului. Adică să ne reorientăm, să intrăm din nou în școli... sunt tot felul de programe, federația internațională te ajută, dar trebuie să accezi aceste programe. Dacă stai, nu vine federația internațională la tine. Odată cu organizarea acestor competiții finale de care am vorbit mai înainte, e clar că ușile noastre sunt deschise. Dar noi trebuie să reușim să le organizăm cum trebuie. Uitați că începem și noi să avem săli: avem sală la Cluj, avem la Turda, o să avem la Brașov, o să avem la Tulcea, o să avem la Suceava – din păcate nu avem la București. Și este extraordinar de trist să ai echipe care evoluează în Liga campionilor – și bravo lor pentru ceea ce fac, fiindcă evoluțiile lor atrag tinerii către acest sport -, dar să nu ai o sală cu adevărat corespunzătoare pentru acest nivel al competiției e tare rău. Nu pot să uit: am fost la Budapesta la Final Four-ul fetelor. Și mereu spun, când te duci și vezi acea sală (MVM Dome, 20.000 spectatori – n.n), că ești antrenor, că ești jucător și chiar copil, în momentul când intri în acea sală și vezi, simți emulația, energia, îți vine să vrei să muncești, să faci ceva în plus. Când ești copil îți vine să te iei de handbal. Noi avem echipe în Champions League, începem să avem și săli frumoase în țară, dar cu toate astea nu ne ocupăm suficient de cei mici. Am speranța că am putea schimba asta.

Ai vorbit mereu despre echipa ta. Te rog spune câteva nume!

Fără o ordine prestabilită, îl amintesc pe Adrian Manole, mai întâi. El este președintele clubului din Brăila, a transformat complet acea echipă și este omul care în acest sezon a reușit să atragă acolo cel puțin 50 la sută din naționala de fete, ceea ce este un lucru foarte bun. E foarte bine ca ele să fie împreună, să existe un nucleu pentru echipa națională. Apoi Eugen Cosma, președintele de la Bistrița, foarte apropiat de noi, Alexandru Dimache, un fost coleg al meu, care conduce Centrul de copii și juniori de la CSM București, ei au pierdut din păcate finala Champions League la tineret, Silviu Băiceanu, și el fost coleg, care este din Constanța, Tudor Marta de la Baia Mare, care împreună cu tatăl lui au un club privat cu o școală bună de handbal. Pe tatăl său s-ar putea să-l știți, este cam de aceeași generație cu tata, a făcut performanță la Baia Mare și a câștigat acea cupă EHF în 1986, dacă nu mă înșel...

Era în primăvara lui 1985. Întâmplător chiar eu am comentat atunci meciul de la Zaporoje, transmis în direct la radio, dar prezentat telespectatorilor abia după încheierea lui. Mi-aduc bine aminte că am urlat ca un disperat la golul înscris de Stamate în ultima secundă de joc!

Am văzut. Sunt acum imagini pe You Tube și le-am privit de multe ori. Să nu-l uit aici pe Florin Ciobotariu de la Suceava, și el fost jucător, coleg cu mine, care acum este foarte implicat la nivel juvenil... sunt doar câteva nume, sper să nu se supere pe mine cei pe care nu i-am numit.

Antrenamentele copiilor trebuie neapărat regândite

Spuneai, nu demult: „Avem cluburi care se luptă să supraviețuiască. Avem antrenori care muncesc enorm, dar fără sprijin real. Avem copii talentați care se pierd pe drum. Avem o federație care trebuie să devină din nou un centru de construcție, nu doar de administrare. Putem reconstrui doar împreună”.

Sunt un om de echipă, cum v-am mai spus. Chiar dacă 112 structuri nu m-au votat, pentru mine ele nu sunt adversari. Le-am și spus-o de altfel. Au avut o altă opțiune, așa e democratic, dar dacă noi ne dorim să facem ceva, cu toții trebuie să ne adunăm și să ne sprijinim. Mi-au rămas în minte anumite lucruri pe care le-a făcut domnul Gațu, de exemplu. Să zicem că o anumită echipă avea dificultăți. Cristi instantaneu se urca în mașină și se ducea în orașul respectiv. Când se întorcea ne spunea: „Acum nu știu ce se va întâmpla, dar mie nu-mi pare rău că n-am fost”. Adică făcuse tot cea depins de el ca acea echipă să supraviețuiască. Și de multe ori i-a reușit. Cum ați văzut, am pomenit multe direcții. E clar că trebuie să gândim după o schemă: la Juniori 4 facem asta, la Juniori 3 facem asta, la Juniori 2 facem asta – dar direcția o dă federația.

Ce înseamnă „facem asta”?

Intrăm în lucruri tehnice. De exemplu, la Juniori 4 învățăm să pasăm, la Juniori 3 alergăm pe teren și trebuie să învățăm să pasăm din alergare, sunt exemple alese la întâmplare. Dar dacă am luat un jucător de la București și l-am dus la Bistrița, acel jucător știe ce să joace. Pentru că a învățat ce trebuie. Cine domină handbalul mondial în momentul de față? Norvegia, Danemarca la fete – sunt tot timpul în top. Dar Norvegia și Danemarca nu sunt neapărat la nivel juvenil în topul clasamentelor. Dar când sar de la tineret la senioare, toate sunt acolo sus. Deci la nivelul învățării ele nu gândesc să aibă un joc colectiv, să facă ce fac senioarele, ele sunt educate să se rezume la „abecedarul” handbalului. Din punct de vedere tehnico-tactic stau excelent, pot să joace la orice echipă, pentru că știu să facă ce trebuie pe postul lor. Și nu e o întâmplare: pe ei nu-i interesează să fie campioni mondiali la juniori, se mulțumesc să fie doar pe-aproape. Tot ce contează este Olimpiada! Acolo este țelul lor. Și dacă tot am ajuns la Olimpiadă, noi, România, dacă ne dorim – și evident că ne dorim – să fim la Los Angeles, prima condiție este să terminăm la Campionatul European din decembrie în primele opt. Sper mult să reușim.

Tot tu: „Nu cred în soluții rapide. Nu cred în legi-minune. Cred în sisteme care produc jucători, antrenori și performanță pe termen lung”.

Noi vrem „mâine” să avem jucători performanți la echipa națională de seniori. Deci sistemul de care v-am pomenit „învățăm asta la Juniori 4, învățăm altceva la Juniori 3...”, va crește jucători care să performeze când vor ajunge la maturitate.

În câți ani?

(o mică pauză) Avem nevoie de 8 ani, zic eu. Este motivul pentru care spun mereu: lăsați cluburile să facă ce știu mai bine pentru a performa la nivelul lor. Eu nu cred că dacă le-am obliga să bage în teren jucătorii (români – n.n.) care acum sunt pe bancă, ei o să fie mai performanți. Eu nu cred asta. Și nu cred că antrenorii, să iau un exemplu, au un jucător român performant și-l țin pe bancă.

Peste tot există jucători și jucătoare din alte țări

Ei, chiar pregăteam o întrebare grea pentru tine: nu crezi că sunt prea mulți jucători sau jucătoare străini/străine în campionatele noastre?

Sunt, dar acest lucru este valabil la toate echipele care ajung de regulă în Final Four-ul Ligii campionilor. Este o discuție pe care am avut-o mereu. Și vin cu cifre. Gyor, care a jucat finala - au 14 străine în lotul de 16. La Metz, care a câștigat finala anul acesta, sunt 8 la 8; iar Franța putem spune că nu duce deloc lipsă de jucătoare, am spus-o mai devreme. Apoi Brest, cu 10 din 16. Și în fine CSM, unde cred că sunt tot 10 din 16, așa îmi aduc aminte. În același timp, ce trebuie să reținem, fiind foarte important, este – uitați, avem o echipă de tineret, cea de la CSM București, care a ajuns în finala Youth Champions League! Eu cred că ăsta este lucrul cel mai important: faptul că în momentul de față echipele care sunt acuzate în România că au prea multe jucătoare străine, sunt și echipele care investesc cel mai mult la nivel de copii și juniori. Eu cunosc cazul CSM, cunosc cazul Bistrița, cunosc cazul Rapid, echipe care investesc enorm în sectorul juvenil. Problema e că nu scoatem în evidență acest lucru.

Întrebarea e dacă tinerele acestea vor reuși să scoată capul și la senioare.

Faptul că anul trecut am renunțat la campionatul de tineret eu îl consider o crimă! Nici nu mă mai interesează motivele. Pentru că exista un palier între juniorat și seniorat. Acest lucru va fi desigur remediat, este pe agenda noastră. Sigur, e prea greu ca la 1 iulie să le spunem tuturor să-și facă echipe de tineret, dar în sezonul viitor cu siguranță va reveni.

Revenind, așa cum știi, echipele prezente în Final Four-ul de la Budapesta provin din țări care au și selecționate naționale puternice. De ce la ei se poate?

Fără îndoială că până în momentul de față rezultatele echipelor noastre naționale nu sunt mulțumitoare...

Pentru că româncele nu joacă!

... Și sunt și puține. Mai e și o problemă de mentalitate – nu știu cum o s-o scrieți dvs. asta. E urât să zicem „pe vremea mea”. Dar dacă eu știam că danezul care era pe post cu mine juca înaintea mea, făceam eforturi mai mari ca să-l depășesc. În ziua de azi românii noștri se mulțumesc, pentru că sunt puțini, pentru că sunt plătiți extraordinar de bine în România, sunt mulțumiți cu statutul pe care îl au – stau pe bancă, bănuțul vine -, și totul e bine! Câți jucători români joacă în străinătate, v-ați întrebat vreodată?

Câțiva, numărați pe degete.

La băieți, din echipa națională, Grigoraș la Tatabanya, în Ungaria, Stănescu și Racolțea în Polonia. La fete, același lucru. Eu zic că și aceste lucruri trebuie spuse. E ușor să zici: jucătoarele românce n-au loc să joace, Dacă ești bun, joci! Dar dacă tu (antrenor, conducător – n.n.), pentru chiar mai puțini bani, găsești pe cineva care îți aduce mai multă valoare echipei, ce faceți, domnul Graur? Ei, lucrurile astea nu se știu.

Ce știu eu este că ai anunțat stimularea utilizării jucătorilor români. Cum o să fie asta?

Am gândit-o așa: în momentul de față sunt mulți jucători străini, dar pentru fiecare jucător străin clubul plătește o taxă federației (la transfer – n.n.). Acea taxă este indispensabilă federației pentru funcționare, ca să înțelegeți. Pentru că de la minister (ANS – n.n.) noi nu primim decât 7 milioane de lei. Îmi vine greu să înțeleg și să realizez. Federația are zece echipe naționale. Fiecare dintre ele are 60 de zile de pregătire și meciuri pe sezon. Uitați-vă numai cum au explodat prețurile la cazări și toate celelalte. Iar cu acele taxe federația practic își suplimentează bugetul cu venituri proprii. Și idea mea era ca echipele care folosesc preponderent jucători români să fie recompensate din aceste taxe.

Adevărata valoare o dau cluburile din străinătate, unde româncele nu joacă!

De ce s-ar mulțumi o jucătoare româncă să stea pe bancă?

Păi să vă dau un exemplu. Ștefania Stoica, ați auzit sigur de ea. Deci: CSM, Rapid, Bistrița și acum Vâlcea - în 4 ani! La CSM 2.500 de euro salariu lunar, că era copilă, trebuia să crească, plus chiria tot de club plătită. S-a dus la Rapid – 12.000! Deci asta, la 20 de ani. Se duce la Bistrița, sigur pe mai mult, sau în orice caz tot pe-acolo, altfel n-ar fi schimbat echipa. Și după Bistrița pleacă la Vâlcea acum! Și ea joacă destul de rar. Are desigur potențial, dar pe ea o interesează mai ales partea asta. Și vă mai spun una: un jucător a primit oferă din Franța. În România 8.000 de euro, în Franța 3.500. Probabil că ăsta-i adevărul despre valoare. Și ce credeți că face jucătorul, nu mai bine stă pe bancă în România? Vreau să vă explic că tot sistemul e putred, la noi de multe ori valorile sunt inversate. Ce face Stoica: CSM, cât dai?; Rapid, cât dai?, și negociază. Și are 22 de ani, vă dați seama. Dar nu e ea de vină, sunt cluburile. Așa se întâmplă, sunt puține jucătoare și și-au ridicat singure prețurile. De ce credeți că nu pleacă în străinătate? Pentru că adevărata valoare financiară este dată de cluburile din străinătate, care au o strategie: dacă ești extremă, tu câștigi până în 5.000 de euro.

Și totuși campionatul României la fete este considerat unul dintre cele mai tari din Europa.

(Încet, aproape șoptit) Pentru că sunt cele mai bine plătite din lume, ca să știți!

Dar ce facem cu echipa națională?!

Deci, sunt 14 echipe, înmulțit cu 20, avem 280 de jucătoare. Când antrenorul echipei naționale face lotul selecționează 35 de jucătoare la începutul sezonului. Tu nu poți să alegi la echipa națională o jucătoare care nu este în lista preliminară de 35. Dacă apare o jucătoare în formă și n-ai pus-o, ghinion! Dar nu vreți să știți cât se chinuie să facă lista de 35. Greu, fiindcă nu sunt atâtea de valoare. Din 280! Și tot întrebați: de ce nu joacă? În mod normal ar trebui să fie bătaie pe alea 35 de jucătoare (potențial selecționabile – n.n.). Astăzi, asta este situația. La băieți e și mai grav. Pentru aceeași valoare, găsești o străină la jumătate de preț!

Doamne, dar nu e normal, totul e pe dos!

E totul pe dos fiindcă sunt puține jucătoare românce, care licitează. Prețurile cresc artificial.

Ar fi o idea să reduceți numărul jucătoarelor străine, după modelul care a fost propus la fotbal?

Știți ce se întâmplă? Acum mă pun în postura unui iubitor de handbal. Și el vrea ca echipa să câștige. Noi cu ce ne lăudăm acum? Cu rezultatele echipelor naționale? Nu prea. Ne lăudăm cu performanțele echipelor de club. Și dacă tu vii și le tragi în jos, să joace românce, performanța scade sigur. La națională suntem proști, la cluburi suntem proști; e mai bine? Că după aia vin și autoritățile locale, care au dat banii, ăia crezi că au răbdare? Ei vor rezultate acum!

Pe scurt, înțeleg că ai treabă grea de făcut.

E foarte grea. Dar nu ne lăsăm.

Succes, Bogdan!

Fotografii de Sabin Malisevschi / sportpictures.eu