Dumitru Graur: Domnule președinte, am asistat în luna februarie la prima ediție a Galei Sportului Paralimpic, care a fost o demonstrație de forță și de vizibilitate, evenimentul fiind transmis în direct pe TVR Sport. Este evident că ați ținut să se arate că în România există cu adevărat sport paralimpic, ocazie cu care au fost recunoscute la nivel înalt și meritele unor excepționali sportivi. Cum comentați?

Carol-Eduard Novák: Da, am ținut foarte mult ca această Gală să se întâmple, din mai multe puncte de vedere. În primul rând faptul că sportivii paralimpici erau mai mereu lăsați undeva mai în urmă, nu erau apreciați la adevărata lor valoare – și nu numai sportivii, ci întreaga mișcare paralimpică. Am dorit să arătăm tuturor că acești sportivi nu sunt niște sportivi de mâna a doua, sunt adevărați campioni ai României pentru care se cântă imnul, același imn al țării care se cântă pentru toți sportivii, și că ei reprezintă cu cinste țara. Mai mult, ei depun un efort dublu față de cei valizi pentru a obține rezultate internaționale. Îmi doresc ca această Gală să devină o tradiție, să putem promova sportul paralimpic la nivel național și să-i creăm mai multă expunere. Să dispară dezavantajul și handicapul pe care sportul paralimpic îl are în raport cu sportul olimpic, astfel încât antrenorii și cluburile din țară să devină mai active în această direcție, să se implice cât mai mult în activitatea specifică. Vom face în fiecare an de acum înainte o astfel de Gală a Sportului Paralimpic.

Președintele IPC a venit pentru prima oară în România

Cum comentați prezența domnului Andrew Parsons, preşedintele Comitetului Paralimpic Internaţional?

Este un semn de apreciere al activității paralimpice românești și totodată de sprijin pentru proiectele pe care noi vrem să le derulăm. Desigur că în afara prezenței sale onorante la Gală, am avut o serie de discuții în care am arătat că avem nevoie de ajutorul IPC (International Paralimpic Committee – n.n.) pentru a avea clasificatori pentru fiecare sport, să putem face clasificări naționale pentru sportivii paralimpici. Așa cum se știe, fiecare sportiv paralimpic are nevoie de o clasificare pe handicapul lui. Pentru că fiecare trebuie să concureze în aceeași categorie cu adversarul, iar o asemenea clasificare trebuie să fie stabilită mai întâi în țară. După care, dacă sportivul este unul de nivel internațional și intră în lotul național, primește clasificarea finală la nivel internațional. Dar, ca să poată concura sportivul trebuie clasificat în țară mai întâi.

Haideți să ne întoarcem la domnul Parsons. Cu ce impresii a rămas după vizita de la București?

Pe domnul Parsons l-am cunoscut prima dată la Istanbul, într-un cadru oficial, anul trecut. Se disputau Jocurile Europene Paralimpice de Tineret. Am avut o primă discuție, după care am continuat la alegerile de la Londra a Comitetului European Paralimpic și la alegerile din Coreea de Sud, cele ale Comitetului Paralimpic Internațional, tot anul trecut. I-am propus atunci să ne viziteze. El este de origine brazilian, și nu mai fusese niciodată în România. I-am propus să ne viziteze țara, să ne vadă activitatea, iar acest lucru a fost extraordinar. Sincer, nu știu dacă până astăzi a fost în România vreun conducător al sportului internațional de asemenea nivel. Și pot spune că acum ne sprijinim pe această relație bună, pe tot ce pot ei să ofere din experiența lor, din structura lor internațională, pentru a ne ajuta să implementăm proiectele noastre în sistemul sportului românesc. Aceste proiecte le derulăm prin federații, cluburi, în toate structurile sportului nostru.

Colaborările cu federațiile sunt esențiale

A fost surprins de ce a văzut la București?

Eu zic că a fost surprins pozitiv. Este totuși un cunoscător al zonei geografice în care ne aflăm, a umblat și știe cum sunt lucrurile în Ucraina, în Ungaria, cunoaște zona, știe și istorie. Impresia a fost foarte bună și mă bucur că i-au plăcut ideile mele, l-am convins că suntem pe drumul cel bun. I-am arătat că ne dorim ca cele mai importante sporturi, cum ar fi înotul, atletismul, scrima, judo – sporturi în care am avut rezultate importante la Olimpiade, să reușim ca și în sporturile paralimpice să avem bune rezultate internaționale. Strategia noastră este de a include în cadrul federațiilor activitatea paralimpică. Vrem să facem parteneriate. Ele nu există acum. Am început de anul trecut unele acțiuni comune – să facem Campionatul național de atletism împreună cu federația de specialitate, Campionatul național de tir cu arcul la fel, Campionatul național de ciclism, care de fapt datează de mai mulți ani. Acum începem cu scrima, vrem să deschidem noi colaborări. Mai ales că există deja structuri, aceste federații și cluburile afiliate lor au antrenorii, și cu o mică adaptare și mai multă deschidere, pot fi extrem de utile mișcării paralimpice. Pentru că noi direct, Comitetul Paralimpic, nu putem antrena sportivi, nu este treaba noastră. Ce facem noi este de a implementa, de a ajuta organismele, antrenorii, federațiile, cluburile să meargă în direcția pe care ne-o dorim.

Înțeleg că fiecare sport paralimpic are mai multe categorii, în funcție de handicap.

Da. În funcție de gravitatea handicapului. Sunt niște limite, minime și maxime, prin care se poziționează sportivii în valori similare, să spunem. Aici poate fi vorba despre handicap fizic, lipsă de membre, după un accident vascular, sau poate fi o persoană nevăzătoare – cam acestea sunt marile categorii în sportul paralimpic. Și atunci, ca acești sportivi să poată concura mai întâi la campionatele la nivel național, în condiții egale, ei trebuie clasificați. Iar pentru noi este foarte important să avem sprijinul celor de la IPC, să ne ajute să dezvoltăm aptitudini unor persoane din țara noastră – pot fi kinetoterapeuți, pot fi medici, pot fi antrenori -, care să devină clasificatori. Ei pot fi certificați la nivel internațional, dar primul nivel de clasificare este la nivel național. După ce obțin această clasificare, și au câțiva ani de experiență, pot să devină clasificatori internaționali într-un anume sport, în cel în care este specializat. Cu alte cuvinte, fiecare sport are clasificatorii săi. Ei nu pot clasifica și înot, ciclism și judo, să zicem – doar ciclism, ca să iau un exemplu. Fiecare federație internațională are un grup de clasificatori specifici.

Care au fost reacțiile în lumea sportului, la organizarea Galei Paralimpice?

Foarte pozitive. M-am bucurat foarte mult de prezența unor federații, cluburi de performanță – care au venit cu inima deschisă și multă apreciere pentru sportivii cu dizabilități. Știu că pentru unii acest domeniu este încă o necunoscută, o nebuloasă, dar nu este un proiect de pe o zi pe alta. Și noi suntem liniștiți, avem răbdare, este un proiect deschis, am dori să avem colaborări cu toată lumea. Să ajutăm, noi să venim cu informațiile, poate și cu niște finanțări și împreună să dezvoltăm acest domeniu.

Sport paralimpic nu se face doar la Cluj

Federația, sau mai exact Comitetul Național Paralimpic există de foarte multă vreme la noi în țară. Ani de-a rândul, între 2009 și 2025, la conducerea federației a fost doamna Sally Wood Lamont, originară din Scoția dar stabilită la Cluj. Practic de la ea ați preluat conducerea comitetului, iar doamna Lamont a devenit președinte de onoare. "Sally ne-a ajutat enorm pe toţi. A schimbat multe în bine. La Atena am avut doi calificaţi, la Beijing patru, iar la Londra vom fi cel puţin zece" – ați declarat cu ceva ani în urmă. Din păcate, în pofida eforturilor sale, sportul paralimpic a cam bătut pasul pe loc în România. Așa-i?

Da, cam așa este. Eu nu învinuiesc pe nimeni, fiecare face cât poate însă consider că strategia sa a fost una greșită. N-a deschis dialogul cu federațiile naționale pentru colaborări, pentru o dezvoltare comună, ea a dorit să țină această activitate doar în jurul a câtorva cluburi de la Cluj. Și eu cred că dacă ești singur nu poți niciodată să dezvolți 29 de sporturi, mișcarea paralimpică la nivel național, deoarece asta înseamnă să neglijezi întregul sistem sportiv românesc, cu cluburi private sau de stat, universitare, federații – există o bază ca o piramidă, există niște baze sportive, antrenori plătiți, un întreg sistem. Nu are cum să existe un alt sistem paralel, nu poate comitetul să-l facă, nici nu are atâția bani și nici n-ar avea rost. Logica este să introduci activitatea paralimpică în cadrul acestui sistem. Doamna Lamont din păcate s-a rezumat doar la clubul ei (ACS Paralimpic Salvia – n.n.) și alte câteva cluburi din Cluj. Își dorea ca nimeni să nu se atingă de „nucleul” ei. O mare greșeală.

Am să vă întreb, și nu doar din pură curiozitate, cum se desfășoară lucrurile în țările evident mai dezvoltate. Sportivii români cu dizabilități se simt nevoiți să lupte permanent cu conceptele învechite ale distanțării sociale, cu lipsa de compasiune și de înțelegere umană față de acești oameni. Ați simțit și dvs. o astfel de marginalizare, să-i spunem așa?

(mică pauză de gândire) În alte țări trebuie să vă spun că activitatea persoanelor cu dezabilități în sport există chiar din școli. Unde copiii nu sunt marginalizați, ei chiar au activitate sportivă încă de la școală. Nu sunt excluși de la orele de educație fizică, ei fac programul lor împreună cu ceilalți colegi. Și de aici începe desigur și educația. După care, al doilea pas, există cluburi speciale pentru persoane cu dizabilități în țările dezvoltate. În Spania spre exemplu, dacă ai un club sportiv și îți dorești să accesezi fonduri de la autoritatea locală, există condiția să ai minimum patru sportivi cu dizabilități. Deci dacă eu am un club de ciclism, trebuie să am și patru sportivi cu dizabilități, altfel nu îndeplinesc condițiile. Trebuie să meargă și să caute (râde). Sunt așadar multe posibilități care să impulsioneze această creștere, în vreme ce la noi, în legislația noastră pe educație fizică și sport, nu există sportivul paralimpic. Din păcate! Deci nu există vreun text care să prevadă că federațiile sportive trebuie să aibă și asemenea atribuții, să se ocupe și de sportul paralimpic. Să existe bugete destinate acestor sportivi, cum ar fi normal. Dacă ar exista deci o legislație, să fie ca o linie directoare, atunci foarte probabil că federațiile s-ar implica. La noi deocamdată prima întrebare care se pune este dacă un om cu dizabilitate poate să iasă din casă!

Bazele sportive ar trebui să fie mai accesibile

Pentru oameni deosebiți, și măsurile pentru sprijinul lor trebuie să fie speciale. Se întâmplă asta?

Noi încercăm. Și aici este una dintre cele mai mari provocări ale noastre: să rezolvăm accesibilizarea bazelor sportive pentru sportivii paralimpici. Măcar a bazelor sportive! Pentru că acum, chiar dacă printr-o minune el ajunge la un bazin de înot sau o sală multisport, să poată intra. Să poată merge la toaletă. La noi mai toate bazele sportive sunt foarte vechi, se află în pantă – deci ori trebuie să cobori, ori să urci -, iar pentru asta trebuie scări speciale, iar toate acestea ne limitează mult. Nimeni nu se gândește la accesibilizarea bazelor sportive. Măcar să se poată intra acolo!

Ar trebuie să existe un program național pentru aceste lucruri, nu?

Sigur. Câtă vreme am fost ministru, vreo doi ani la rând am acordat cluburilor buget special pentru accesibilizarea bazelor lor sportive. Pentru rampe, pentru toalete. Unii au mai făcut, alții deloc.

Cred că antrenorii vor merge chiar ei să caute copii cu dezabilități

Sunt 29 de sporturi paralimpice, majoritatea dintre ele cu foarte mică vizibilitate. Este un domeniu puțin explorat în România și ați declarat recent că aveți foarte mult de lucru. Dar că în 12 ani, cu siguranță, va crește sportul paralimpic românesc”. Cum veți face?

Poate nu o să mai fiu eu aici și atunci, deși sper să fiu (râde). Cum văd însă acum ritmul de creștere și cel de percepție, ca si posibilitatea de dezvoltare, cu siguranță că în trei mandate, cu trei Jocuri Paralimpice, totul va crește. Până la urmă va ajunge la un standard normal al sportului de performanță paralimpic. Și aici avem strategia de colaborare cu federațiile, pe primul plan. Apoi, de a organiza forumuri regionale pentru sportul paralimpic, prin care vom încerca să prezentăm informații specifice antrenorilor, cluburilor, să „vindem” posibilitatea de a se ocupa de sportivii paralimpici. Și sunt convins că atunci când vor observa ce posibilități li se deschid, vor merge chiar ei să caute copii cu dizabilități, tineri cu dizabilități – deci o să fie o muncă de minium patru ani de conștientizare, de învățare, de „treinuire” a antrenorilor. Și trebuie să o facă ei. Noi nu putem să mergem din București la Suceava, să luăm un copil cu dizabilitate și să-l ducem la clubul din Suceava. Unde poate antrenorul se uită la el și zice: ce-i cu ăsta? (râde cu poftă). Cam așa se întâmplă astăzi. Cei care identifică un copil cu dizabilitate măcar să aibă cunoștințe de bază ca să-l îndrepte către înot, sau atletism; să știe categorii, să aibă habar despre ce este vorba.

Și cum credeți că vor deveni interesați?

Ei la un moment dat trebuie o să pună în balanță. Deci activitatea lor în pregătire olimpică, poate cu o experiență de 20 de ani, în care au avut mulți sportivi și având cel mai bun rezultat o simplă calificare la Jocurile Olimpice, fără vreun loc cât de cât, poate că la Jocurile Paralimpice, cu aceeași energie, s-ar putea să aibă mai mulți sportivi la mondiale, europene și să primească astfel mai mulți bani din premieri.

Apropos, premierile de la Jocurile sportivilor valizi și cele paralimpice, sunt la același nivel?

Da. Toate premierile sunt la același nivel. Ca să știți, asta tot eu am făcut. În 2014, când nu intrasem încă în politică, am vorbit cu cei din grupul parlamentar UDMR, ei au propus această modificare de lege și acum toate premierile sunt la același nivel.

Totul pentru promovarea sportului paralimpic

Ați sărbătorit luna trecută un an de când ați devenit noul președinte al Comitetului paralimpic și lucrurile par să aibă deja o altă dimensiune. Cum ați reușit, într-un timp atât de scurt?

Venind din poziția de fost președinte de federație (la FR Ciclism – n.n.), de fost ministru al Sportului, am știut care sunt marile greșeli strategice din sportul paralimpic, lipsa de deschidere către federații. Și primul pas pe care l-am făcut a fost acela de a începe discuțiile cu federațiile pentru a organiza cât mai repede campionate naționale împreună, cu controlul nostru la probele paralimpice, totul la un anumit nivel. După care am dorit să facem niște loturi naționale puternice, și am încercat să ridic ștacheta aici. Desigur, să aducem sponsori, să comunicăm mai bine, să arătăm lumii că existăm, că există posibilități de colaborare cu noi. Și am folosit evenimente, campionate, sesiuni de comunicări, Gala în ultimul caz, pentru a promova mișcare paralimpică în România. Asta a fost în primul an. Acum, după un an de experiență, deja știm că ceea ce facem noi n-a făcut-o nimeni. Fiindcă noi de fapt începem să implementăm cu adevărat activitatea sportivă paralimpică. Căpătăm experiență, lucrăm și începem să știm care sunt căile pe care să mergem cât mai eficient.

Cât de mult v-a ajutat faptul că sunteți la rândul dvs. un sportiv paralimpic cu rezultate extraordinare? Mă gândesc la poziția pe care o ocupați astăzi.

Foarte mult. În primul rând chiar înțeleg cum sunt lucrurile. Asta e baza, ca să zic așa. Știu necesitățile, nevoile, înțeleg sistemul, știu cum funcționează sportul paralimpic la nivel internațional, cum trebuie tratați sportivii. Iar această mentalitate doresc să o implementez și eu în România, fiindcă acești sportivi nu au nevoie de milă, au nevoie de niște standarde corecte pentru obiective mari, iar noi trebuie să le creăm toate condițiile ca să poată performa. Pentru că până la urmă la Jocurile Paralimpice participă tot niște profesioniști. Sportivi care numai asta fac, identic celorlalți olimpici.

Strategia sportului românesc a rămas în sertar!

Ați fost unul dintre cei mai „longevivi” miniștri ai Sportului din ultimii mulți ani, mandatul dvs. întinzându-se între decembrie 2020 și 15 iunie 2023. În acest timp, doi ani și jumătate, ați încercat să inițiați ceea ce s-a chemat „Strategia Sportului Românesc”, având ca țel modificarea din temelii a Legii Sportului. Au fost multe luni de zile de muncă împreună cu o serie de specialiști. Ce s-a ales până la urmă din acest proiect foarte ambițios?

(mică pauză) Mi-am atins obiectivul, acela de a elabora Strategia națională pentru sport 2024-2032, care a fost aprobată de guvern. Dacă nu știți, aflați că există o hotărâre de guvern. Deci sportul românesc are o strategie aprobată prin hotărâre de guvern, care astăzi stă în sertar!

Întrebare: în sertarul cui?

(râdem împreună). Nu știu. E acolo, în sertar, să n-o fure nimeni! Acum serios întreb, este o hotărâre de guvern, cum așa, n-o mai bagă nimeni în seamă? Are 70 de puncte de implementat în zece ani. În mod obligatoriu. Nu s-a implementat nimic, niciun punct.

La fel ca „Legea Novak”? (Notă: este vorba despre prevederea care ar putea obliga toate cluburile să folosească minimum 40 la sută sportivi români în competițiile naționale)

Asta așteaptă decizia Curții Constituționale. A trecut de Parlament, a fost votată, dar a fost contestată de președinte. Chiar astăzi a avut termen, dar s-a amânat pentru a treia oară.

Deci întrebarea actuală este dacă legea este constituțională sau nu. După mine, n-o să fie!

(râde) N-o să fie.

Sportul nostru este extrem de fragmentat

Într-un interviu pe care mi l-ați acordat acum 4 ani și jumătate, ați spus că doreați să faceți la minister o direcție mare de Sport, cu peste 25 de oameni, nu cu cinci, șase, cum sunt acum la Departamentul Sport. „Pot fi și 30, spuneați, în care să existe oameni care se ocupă de cercetare, alții de analize și așa mai departe, de tot ce trebuie. Acum sunt vreo șase oameni, care lucrează săracii numai hârtii”. Evident că după ce ați plecat, la MTS/ANS nu s-a schimbat absolut nimic. Ce ziceți?

Cât am fost ministru am adus vreo 30 de tineri în minister și pot să spun că am reușit să fac o direcție și chiar mai mult. Erau toate direcțiile funcționale, Cunoscând dimensiunea complexă și ramificată a sportului românesc, am considerat că ministerul sportului trebuie să fie organismul care are strategia, o impune și conduce efectiv tot sportul. După mine așa ar trebui să fie. Dar unii au considerat diferit.

Cred că i-ați deranjat în primul rând pe președinții de federații.

Păi aici e problema, că la noi tot sportul este fragmentat. Ministerul Educației cu cluburi și baze sportive, apoi noi (MTS/ANS – n.n.) cu ale noastre, COSR cu partea olimpică, Dinamo, Steaua, primăriile de asemenea – toate cu legile și interesele lor. Deci nimeni nu conduce pe nimeni, fiecare face ce vrea. Când o să existe o organizație foarte puternică, și marea parte a bugetului acolo, având deci și strategia, și banii, atunci vom putea să avem sport. Cât timp „cașcavalul” e atât, și e feliat în nu știu câte părți, nu iese nimic.

„Cașcavalul”, cum spuneți este totuși destul de mare.

Foarte mare. Cred că România cheltuie cel mai mult pe cap de sportiv din Europa!

Ei, asta n-am știut-o.

Păi, ascultați-mă: 30 de milioane (euro – n.n.) Dinamo, 30 Steaua, 30 Rapid, 100 ANS, 60 COSR, Educație 30 – dacă aduni sunt 250-300 de milioane de euro pe an. Dacă înmulțiți cu 4 (ciclul olimpic – n.n.), 1 miliard, 200 de mii. Și avem, câți sportivi la Jocuri? Și câte medalii?

Ați uitat să numiți și așa-numitele UAT-uri, adică primăriile din diferite orașe. Și de aici vin destui bani în sport!

Da, așa-i. Cu atât mai mult.

La sporturile de iarnă nici nu existam!

Cu puțin în urmă s-au disputat Jocurile Paralimpice, la Milano-Cortina. Am avut acolo doi sportivi, pe Mihăiță Papară, concurent la para snowboard, a treia sa participare la Jocurile Paralimpice, și pe Andrei-Sorin Popa, debutant, care a fost la para schi alpin. Sunteți mulțumit de participarea noastră?

Sunt în primul rând foarte mulțumit că am reușit să participăm. Până în octombrie trecut nu exista nicio activitate paralimpică, nicăieri, la sporturile de iarnă. Dacă vreți, băieții ăștia nu existau! În 2022 Federația Internațională de Schi (FIS – n.n.) a preluat și partea paralimpică, lucru care însemna că și federația națională ar fi trebuit să înceapă o activitate în zona noastră. Dar n-aveau niciun sportiv înregistrat până în octombrie 2025. Noi am început în Miercurea Ciuc, am făcut un „camp” de 3 zile, i-am adunat pe toți cei care doreau să facă sport de iarnă, am identificat opt sportivi cu ceva potențial, după care am reușit să-i calificăm pe cei doi care au participat la Jocuri. Rezultatele chiar au contat mai puțin, e bine că am reușit să demarăm și să fim prezenți acolo.

Se pare că cei doi băieți ai dvs., Edward (21 ani) și Edmond (19 ani), vă calcă pe urme, fac ciclism de performanță și declară că se pregătesc pentru Olimpiada 2028, de la Los Angeles!

(râde, ușor amuzat). Da. Dar e foarte greu la ciclism. E complicat pentru ciclismul românesc să reușească să intre în circuitul mondial. E foarte dificil. Efectiv noi nu avem aproape nimic din ce se cere în ciclismul profesionist. N-avem antrenori, n-avem bază sportivă, n-avem competiții, n-avem șosele, deci n-avem...

Șosele avem, dar nu sunt decât pentru mașini.

Ei, da. Ai mei au fost călcați de trei ori! Eduard de două ori, Edmond o dată. Credeți-mă, nu există nicio posibilitate pentru performanță.

Toată lumea știe că și dumneavoastră ați avut un accident similar, tot pe șosea!

Da, da. Ale mele nici nu le mai știu numărul. Revenind, dacă vreți să comparați un junior din Italia, de exemplu și unul român – cel din Italia are în fiecare weekend două competiții, juniorul român are numai cinci, pe plan național, întregul an! Deci n-ai nicio șansă. Îmi place totuși că ei (Edward și Edmond – n.n.) vor, le place, mă bucur că fac sport. Și ăsta e lucrul cel mai important, niciodată n-am fost părintele care mi-am dorit să-i forțez, sau să-i cert că n-au câștigat. Mă bucur că se antrenează.

Mulțumirea lucrului bine făcut

Peste câteva luni, în luna iulie mai exact, veți împlini 50 de ani! Este o vârstă rotundă, cea a maturității, dar probabil și momentul unui bilanț. Sunteți mulțumit cu ce ați realizat ... în primii 50 de ani ai vieții dvs.?

Da, sunt mândru. Sunt foarte mândru. Nu știu dacă aș mai fi în stare încă o dată să fac același lucru, pentru că au fost foarte multe sacrificii. Și cred că cel mai mare sacrificiu este cel al rolului de tată. N-am reușit să fiu mult cu ei când probabil ar fi trebuit să fiu alături de ei; am fost mult plecat, iar cariera mea sportivă a și durat foarte mult.

Apropos, v-ați lăsat de sport?

Nu știu încă! (râde copios). Probabil acesta a fost cel mai mare sacrificiu. În rest, ca energie, nu am avut probleme niciodată, nu mi-am pus întrebarea dacă e timpul să mă las. Și sunt într-adevăr mulțumit cu tot ce am realizat, și ca sportiv, și ca om de sport. Mereu mi-am luat treaba în serios: și ca președinte de federație – m-am luptat, am reușit să ridic o federație dintr-un context complicat, să nu spun mai mult și s-o pun pe picioare; și ca ministru, am arătat că România poate, că noi cu toții putem – și am dorit acest lucru neapărat. Acum, după atâtea războaie, cred că am ajuns într-un loc foarte, foarte bun (Comitetul Național Paralimpic – n.n.). În care am mână liberă să fac într-adevăr proiectele mele. Și cred că asta s-a și văzut în primul an.

Mult succes în continuare, domnule președinte!

Interviu realizat de Dumitru GRAUR și publicat în numărul 148 al revistei „Sport în România”

Foto: Sabin Malisevschi / sportpictures.eu