Dumitru Graur: De unde până unde Meme?

Mihai Stoica: Din copilărie. E o auto-poreclă. Când am început să vorbesc, mă uitam în oglindă și spuneam: Aaaa, meme, meme! Asta știu de la mama, care a ținut un jurnal, și așa am aflat multe chestii despre mine. Ambii mei părinți au fost ingineri, oameni care au făcut facultatea în București, în anii ’50. Și așa a rămas, nu-mi spune nimeni, nimeni altfel decât Meme! Dacă mă strigă cineva Mihai, nici nu mă întorc.

Ești născut la Sibiu, cum ai ajuns la Galați?

Fiindcă s-a înființat Combinatul Siderurgic, iar părinții fiind amândoi ingineri metalurgi au mers acolo. Tata a primit o ofertă foarte bună, combinatul abia se construia, la mijlocul anilor ’60, și eu la un an am plecat cu ei la Galați. Și s-a mutat cam toată familia acolo, cu bunicii din partea tatălui. Ei erau sibieni, bunicul din Cașolț, bunica din Ocna Sibiului, și-au renunțat la tot, inclusiv la casa pe care abia o terminaseră, și s-au mutat la Galați. Bunica, Sussana o chema, a vrut mult să mă crească – acum nu știu dacă am crescut bine sau nu (râde) – dar ea m-a format ca om.

„Am fost mereu primul la examene”

Sunt peste 35 de ani de când ai devenit conducător de echipe, mai întâi la Oțelul, pe când nu aveai încă 27 de ani. Au fost 10 ani la Oțelul Galați – cum ai descrie experiența?

Înainte de a fi conducător, am fost și jucător, dar unul destul de modest. Exact juniorul ăla care promite, dar care după ce devine senior nu se ține de promisiuni (zâmbește). Pentru că am crescut brusc la 16 ani, 17 centimetri, și am pierdut masa musculară și îndemânarea. Mi-a rămas doar mintea, dar degeaba aveam viteză de gândire dacă nu aveam viteză de deplasare. Am ajuns un jucător modest, dar lucrul acesta m-a ajutat foarte mult în cariera mea.

Cum ai făcut totuși trecerea de la jucător la conducător de fotbal?

A fost un concurs de împrejurări. Nu mă gândeam niciodată. Eu practic la 24 de ani am abandonat activitatea de jucător la Tulcea, la Șantierul Naval, terminasem și facultatea. În ianuarie ’90 urma să trec de la Șantierul Naval la Delta Tulcea, echipă de „B”, unde mă voia Petre Marinescu. Dar a venit Revoluția și atunci am realizat că oricum fotbalul nu mă duce nicăieri. Am avut posibilitatea să mă întorc în combinat, eram inginer metalurg ca tata, dar aveam un alt obiectiv – pentru că mă și căsătoream atunci –, doream să plec „afară”, câștigasem o bursă de un an de zile în Germania. Chiar mi-aduc aminte, erau 130 de candidați pe 30 de locuri și am intrat primul. De fapt, și nu mă laud, pentru mine asta devenise o chestie uzuală; eu am intrat primul pe țară la facultate, iar cu bursa a fost la fel. Urma să fie și un interviu pe 21 iunie, era o simplă formalitate, dar pe 15 iunie au venit minerii, și totul a picat! Nemții și-au retras imediat bursele. Apoi, în ’91, când tatăl meu a ieșit la pensie, la sărbătorirea lui, directorul general al combinatului, Florentin Sandu, cu care eram în relații foarte apropiate, a început o discuție și i-a întrebat pe cei din jur „pe cine să pun eu președinte la Oțelul?”, iar eu am zis imediat că Marius Stan trebuie să fie. Fusese un bun jucător, iar când i-am spus că va fi numit președinte, mi-a zis pe loc „hai și tu cu mine”. Eu zic că sub nicio formă, în primul rând doream să ajung în combinat, era meseria mea. Se întâmpla în mai-iunie 1991, iar în februarie ’92 a venit o chestie tare. Pe 5 februarie ’92, chiar de ziua lui Hagi! Atunci mi s-a pus în vedere că dacă vreau să merg cu echipa în Spania – nu fusesem niciodată în vest -, să vin, cu arme și bagaje, din combinat la club. Să mă pregătesc ca în șase luni să preiau de la Ioan Veștemeanu postul de președinte al secției de fotbal. A fost mirajul prea mare, acolo mă duceam ca translator, dar îmi plăcea fotbalul, asta era normal. Și atunci am venit și n-am mai plecat. Am plecat doar în 2002 la Steaua, după zece ani la Oțelul. Practic la Galați a fost școala primară în meserie. Eu când am venit în București am crezut că sunt pregătit, dar după o lună de București mi-am dat seama cu nu sunt. Cei 10 ani de la Galați m-au pregătit, dar nu suficient. Fiindcă Bucureștiul este cu totul altceva.

Cum ai ajuns totuși la Steaua?

În ziua în care Gigi s-a arătat interesat, el nu era la momentul acela decât finanțator, clubul era condus de Viorel Păunescu și Victor Pițurcă, eu ar fi trebuit să semnez cu Rapid! Mă înțelesesem la absolut tot, doar să semnez mai trebuia. Îl rugasem pe Victor Becali să se întâlnească cu Dinu Gheorghe („Vamă” pentru cunoscători – n.n.), doream să știu care putea fi reacția suporterilor - care știau că sunt stelist, și trecusem și peste asta -, dar în dimineața zilei în care trebuia să semnez pentru Rapid a apărut telefonul de la Gigi. M-a tulburat total, chiar mi-am sunat tatăl ca să-l întreb ce să fac. Iar el mi-a zis „mai stai pe gânduri?” – tata fiind dinamovist (râde). I-am spus că nu voi putea cere niciodată la Steaua atâția bani cât îmi dădea Rapidul, iar el mi-a spus: „nu contează, e Steaua”. Și așa am preferat Steaua, deși salariul era la mai puțin de jumătate din ce mi-a oferit Rapidul. Chiar și mai puțin, fiindcă la Rapid erau și prime. Și așa a început, greu. În primele șase luni am avut mai multe tentative să mă întorc la Galați, nu mă simțeam binevenit acolo, dar în 2003 Gigi a preluat clubul, iar pentru mine a fost mult mai ușor. În 2004, după plecarea lui Pițurcă, am devenit conducător cu puteri depline, până atunci nu eram decât director executiv, fără posibilitatea de a-mi face meseria pentru care m-am pregătit.

La Urziceni am realizat cea mai mare performanță

Apoi, surprinzător, a urmat Unirea Urziceni, echipă care a reușit să câștige titlul național în 2009, cu Dan Petrescu la cârmă, iar în 2010 a venit pe locul 2 în campionat...

A venit pe locul 2 în 2010, pentru că a fost meciul ăla, Universitatea Craiova – CFR Cluj, 2-0 la un moment dat conducea Craiova și CFR rămăsese în 10, eram campioni iar, cu Ronny Levy acum pe bancă, dar ... s-a întâmplat ceva... și CFR-ul a egalat. D-ale fotbalului românesc.

Ce căutai tu la Urziceni?

Păi eu avusesem conflictul cu Gigi...

Unul dintre conflicte!

Ăla mare. Din cauza căruia am plecat. Am avut oferte de la mai multe cluburi, dar am simțit o mare provocare să lucrez cu Dan Petrescu. Eu am avut multă șansă în viață să lucrez cu antrenori remarcabili: Zenga, Olăroiu, chiar Protasov, care la noi a fost excepțional atunci, Dan Petrescu, Reghecampf, plus antrenorii care i-am „inventat” eu (zâmbește): Pintilii și Charalambous. Da, pentru că ei nu existau, Pintilii nu făcuse nicio secundă de cursuri (de antrenor – n.n.), iar Charalambous era fără nume când a venit. Practic, în afara lui Răzvan Lucescu, am lucrat cu toți antrenorii buni de la noi.

Stai, aici aș insista puțin. Fiindcă Unirea Urziceni, care a jucat chiar bine și în cupele europene, nu mai există. Te rog, spune-ne povestea Urziceniului în câteva cuvinte.

Este într-adevăr pentru mine cea mai mare performanță pe care am realizat-o, cred că și pentru Dan Petrescu. O echipă mică, fără să faci investiții mari, să iei practic jucători refuzați de alte echipe, dar jucători pe care-i știa Petrescu, îi știam și eu, și care au reînviat la noi. S-a mai făcut la Inter o chestie similară, sigur, păstrând proporțiile – Mourinho, cam în aceeași perioadă, în 2009, că ei în 2010 au câștigat Champions League, ediție în care am participat și noi. Adusese, spre exemplu, jucători ca Eto’o, care ieșise pe ușa din dos cumva, Milito și cu Thiago Motta, care nu mai putuseră juca la nivel mare, Motta era refuzat de Barcelona și ajunse la Genoa – erau jucători pe care nimeni nu-i mai băga în seamă, dar a făcut ceva extraordinar, așa cum am făcut și noi acolo.

Cu ce jucători?

Vă spun imediat. Pe Galamaz l-am găsit acolo, îl adusese Petrescu. După ce am venit eu au ajuns la Urziceni Arlauskis ca portar, Mehmetovici, care era la Timișoara, a costat mai nimic. Bruno Fernandez, libero; Pablo Brandan, fundaș stânga și apoi mijlocaș; Apostol, pe care îl știam de la juniorii Oțelului; Frunză, pe care de asemenea l-am avut la Galați; Varga și Bălan, pe care îi știa bine Petrescu, fiindcă îi antrenase la Sportul; Dănălache, vârf; Todoran tot vârf, ceva mai târziu, Marinescu...

Am gândit un sistem de premiere unicat

Ați avut deplină încredere, mână liberă cum se spune?

Da, am avut un patron care a înțeles anumite aspecte, pe Dumitru Bucșaru. Eu am venit atunci cu un sistem de salarizare și de prime pe care n-am reușit să-l aplic la Steaua/FCSB niciodată, pentru că Gigi n-a vrut să audă de așa ceva, dar care la Urziceni a fost extrem de important. De ce? Pentru că jucătorii luau mai mult din bonusuri decât din salarii. Nu doar mai mult, ci mult mai mult! Vă dau și cifre, că asta-i extrem de important. Galamaz, care era căpitanul echipei, câștiga 6.000 de euro salariu. Dar la fiecare meci în care juca mai lua câte o mie de euro, 4.000 într-o lună, peste cei șase mii. Apoi, bonusuri pentru oricare jucător: dacă echipa termina o anume etapă, cu meci câștigat sau egal, dar se afla între locurile 15-18 în clasament, nu lua niciun bonus; la locurile 13-14, 100 de euro de punct; pentru 11-12, 200 de euro; 9-10, 300; 7-8, 500; 1-6, care însemna cupele europene, obiectivul nostru, 1.000 euro de punct. Toți banii se plăteau jumătate la sfârșitul lunii și cealaltă jumătate la sfârșitul campionatului, la împlinirea obiectivului! Ei, noi am fost între primele 6 mai tot timpul, jucătorii au luat niște prime fabuloase. Deci, să iei 6.000 salariu, dar tu să câștigi între 15 și 20.000 pe lună, este fenomenal.

Și avea Bucșaru banii ăștia?

Da. Nu știu de unde îi avea, dar după ce a intrat în Champions League și-a scos toți banii. Și după un an de zile a și desființat echipa! S-a jucat în Champions în 2009-2010 - meci câștigat cu Sevilla, apoi joc cu Liverpool, în primăvară. În anul următor ne-a eliminat Zenit, care dăduse 30 de milioane pe un singur jucător, Dani, și am fost la câțiva centimetri să dăm gol la retur, ratând două ocazii uriașe. Atunci, chiar înainte de meciurile cu Zenit, Bucșaru ne-a anunțat că desființează echipa și o să plece toți jucătorii. Eu am plecat imediat, el a dat șapte jucători la Steaua, o înțelegere între Bucșaru și Gigi. Nu eram încă la Steaua, dar le-am zis că fac o mare greșeală, că umplu curtea de jucători, trebuiau luați numai Brandan și Rusescu. Tocmai că pe Rusescu nu l-au luat, l-am adus tot eu la Steaua când am revenit în club.

Ce s-a întâmplat cu Unirea Urziceni este uluitor. Cred că n-a mai existat vreo echipă în toată Europa care să câștige campionatul și să se desființeze foarte curând după aceea!

Galațiul.

Dar astăzi există Oțelul în prima ligă!

E altă echipă acum, e cea a suporterilor. Cealaltă s-a desființat.

„Pentru mine FCSB e Steaua!”

Este FCSB urmașa Stelei sau nu?

FCSB e Steaua, indiferent ce se zice azi. Eu am spus-o tot timpul. Pentru că în campionatul 2002-2003, în februarie, s-a făcut schimbarea. Care a fost contestată după aceea. Păi cum? – noi am rămas cu aceiași jucători, cu același echipament, cu același nume. După aia ne-a fost retras, dar acolo s-au făcut niște chestii... cu justiția „mă sună Lia!”... Asta e realitatea, cu justiția din vremea aia. Am avut câștig de cauză și pe fond, și la apel, dar la Înalta Curte s-a întâmplat ceva, nu se știe ce, și ni s-a luat numele, dar nu ni s-a luat coeficientul UEFA! Iar dacă UEFA spune că noi suntem continuatoarea Stelei, cine o poate contrazice? A fost și este o nebunie.

O să te dea Talpan în judecată!

Să fie sănătos, m-a dat în judecată deja. Nicio problemă.

Bine. De acum se știe ce lucruri ai făcut la Steaua, ați luat campionate, ați jucat în cupele europene...

A fost și bine, și rău. Campionatele nu reprezintă pentru mine mare lucru, reprezintă sigur pentru suporteri. Pentru mine, performanța care mă definește și pe care nu are cum să o conteste nimeni sunt cele opt calificări în primăvara europeană. Dintre care șapte sunt cu Steaua și una cu Urziceniul. Eu sunt singurul om din fotbalul românesc care are opt calificări, vorbim pe noul format, cel cu grupe la toate competițiile UEFA. Acum, ca să ajungi în primăvara europeană trebuie să treacă 12 meciuri. Înainte erau 4 meciuri și te calificai; acum e mult mai complicat.

„Detenția în închisoare m-a întărit”

Te doare dacă vorbim despre condamnarea penală din 2014?

Absolut deloc. Poate că mie mi-a salvat viața, pentru că eram într-o perioadă cu probleme psihice foarte mari. M-am confruntat atunci cu trei episoade de depresie severă și m-am tratat la un psihiatru. Nu psiholog, psihiatru – fiindcă am avut încredere în medicamente. Fiind arestat am citit foarte mult, am realizat unde erau problemele, fiindcă era un dezechilibru chimic, nimic altceva – și din 2015 sunt „clean”. Nu mai iau medicamente, sunt absolut curat. Și am trecut peste problemele mari, când fata mea s-a îmbolnăvit grav, în 2019. Atunci a fost cea mai mare încercare, fiindcă în momentul în care tu întrebi medicii dacă va trăi singurul copil pe care-l ai (Teodora – n.n.), are 25 de ani și ei îți spun „da, poate cinci ani”, peste chestiile astea nu poți să treci decât dacă ești foarte puternic. Iar eu mă antrenasem să fiu foarte puternic. N-am mai avut niciun episod de depresie, când de fapt era normal ca atunci să se manifeste.

Ce face fata, e bine?

Este bine, foarte bine – deși ce i s-a întâmplat a schimbat-o, acum este un om perfect din toate punctele de vedere.

Fanul lui Inter Milano de mic

Care echipă din străinătate îți place? Și ce campionate urmărești de regulă?

Eu țin cu Inter. Nu-mi mai aduc aminte anul, eram adolescent și undeva am găsit niște adrese ale unor cluburi din străinătate. Și am scris tuturor acelor cluburi. Singurul care mi-a răspuns a fost Inter. Pe atunci erau acolo Gabrielle Oriali, Carlo Muraro, Gianpietro Marini, Bini – și Inter mi-a trimis un plic în care erau cărți poștale ale acestor jucători. După aia am scris mereu și mi-au trimis și cu Sandro Mazzolla, ChristianVieri, le-am lipit pe toate pe perete. Și aveam un poster care era din 1972, aveam 17 ani, când Italia bătuse Brazilia în grupele Mondialului, și scria jos „Eco, la fantastica Italia, chi a battuto Argentina e Brazilia”. Și acolo a rămas multă vreme posterul, fiindcă țineam și cu Italia, dar Interul rămâne dragostea dintâi.

Și despre campionatele străine?

Italia am urmărit mereu, fiindcă acolo este un campionat pentru profesioniști. Vrei să înveți tactic, uită-te la campionatul italian; vrei spectacol, uită-te la Premier League. Niciodată nu mi-a plăcut campionatul Spaniei, nici al Germaniei. Pentru că se marca prea ușor, era parcă prea simplu. Eu am fost mereu pe Italia, iar acum, cu Premier League a devenit mult prea mare diferența între el și celelalte campionate. Atâta timp cât ultima clasată din Premier League ia din drepturi de televizare mai mult decât are Bayern Munchen sau orice altă echipe din Europa, vorbim degeaba. Dar în continuare pentru mine rămâne Italia, eu nu mă plictisesc să văd un Cagliari-Lecce de exemplu, fiindcă îmi place să văd cum gândesc oamenii ăia fotbalul. E cel mai greu de jucat în Italia!

Sunt sigur că acum, cu venirea lui Chivu, ești și mai aproape.

Da, sigur. Dar sunt suporter d-ăla pasionat, îmi urlu frustrarea când ceva ne merge.. aoleu!

Probabil urmărești și meciurile, mai exact jucătorii din Portugalia.

Am urmărit. Acum nu mai urmăresc pentru că au ajuns să aibă bani mulți și nu mai putem să aducem jucători de acolo. Într-o vreme se putea, dar acum nu se mai poate. Mai degrabă Ligue 2 și Ligue 3 din Franța! Acolo poți să mai găsești câte un jucător, african dar cu cetățenie franceză, e foarte important. Și cu școala în Franța. Singurul jucător pentru care mi-am dat OK-ul și care era african fără niciun pic de educație în Europa a fost Ngezana, pentru că la el am văzut ceva special. Și chiar a arătat doi ani de zile că are ceva special, iar eu cred că va reveni la forma dinainte.

„După mine, Mondialul a fost un fiasco!”

Cum ai apreciat ultimul Campionat Mondial ?

(mică pauză) Mie mi s-a părut un fiasco total. Așa l-am văzut eu. Nu mi-a plăcut deloc, mult prea multe meciuri... Dacă vor să-l facă de 64, eu spun să nu se mai complice, să-l facă de 128, să fie toate, să nu mai înțeleagă nimeni nimic! Având în vedere că meciurile erau la ore atât de diferite, de asta spun fiasco. Pentru eu n-am putut să le văd. Este primul campionat mondial pe care eu n-am putut să-l urmăresc integral. Am adormit la vreo trei meciuri de mare, mare calitate – pentru că efectiv n-am mai reușit să mă țin treaz. Să se fi știut: de la ora 3, bun, numai la ora 3. Dar nu și la 3, și la 4, și la 6... Pe mine m-a omorât Campionatul Mondial, n-am fost om. Sigur, am văzut tot ce a fost la ore normale, de la 22 de exemplu, dar au fost meciuri extraordinar de bune la 3, la 4 – și m-am ținut cât am putut treaz, cu cafele, cu astea, până am leșinat de somn. Ca să nu mai spun că n-a fost Italia (zâmbește) ... n-am fost nici noi, de-acum trebuie să ne obișnuim. Personal am crezut că Franța va câștiga, i-am văzut mult prea buni, cumva a fost o dezamăgire că în semifinale Spania i-a desființat.

Până la urmă Spania a câștigat meritat?

Fără îndoială. Cred că a fost al doilea campionat mondial câștigat de un antrenor. Pentru că eu consider că în ’98 titlul a fost câștigat de Aimé Jacquet! Care și-a permis luxul să nu-l ia pe Cantona, să nu-l ia pe Ginola, dar să creeze un grup fantastic. Iar acesta este în opinia mea campionatul lui De la Fuente, despre care cred că este cel mai bun selecționer din istoria fotbalului! Cel puțin din ’78, de când văd eu fotbalul, cred că De la Fuente este cel mai bun. De ce – pentru că el a avut încredere într-o generație pe care a crescut-o de la U19, a continuat la U21 – și pe scheletul acelei echipe și-a permis să nu ia jucători ca Pedri, care a fost liderul Barcelonei, l-a folosit pe Olmo, era copilul lui la echipa națională de tineret, dar care la Barcelona nu era un jucător extrem de important. Iar Spania a câștigat foarte clar, fără emoții. Și Del Bosque a câștigat titlul mondial cu Spania, dar domnu’ Dadi, iertați-mă: Casillas, Puyol și Pique – doar atât; aici: Unai Simon, Cubarsi – 19 ani și Laporte. Haideți să fim serioși, nu există termen de comparație. Apoi, acolo Busquets, Xabi Alonso, Xavi, Iniesta – aici Olmo, Fabian Ruiz – ok, jucător bun, dar nu la nivelul la care erau ceilalți, ăia era monștri sacri. Aici (victoria Spaniei – n.n.) este numai și numai o chestie de antrenor. Așa văd eu.

„Am vrut să-l aduc pe Răzvan la Urziceni”

Ai regretat plecarea lui Mircea Lucescu?

Eee! Cum nu vă puteți imagina. Mai ales că am avut o relație aparte. Pentru mine a fost cea mai mare personalitate a fotbalului românesc. Eu sunt generația lui Gică Hagi, și-l iubesc pe Gică Hagi, este idolul meu și va rămâne mereu idolul meu. Dar Mircea Lucescu, cât l-am cunoscut, și pot spune că am avut marea șansă să stau foarte mult de vorbă cu el - să știți că am făcut și un Crăciun cu familia Lucescu, la Breaza. Pentru că avusesem o idee de a-l aduce pe Răzvan Lucescu la Urziceni...

Aoleu!

Da, da – a fost o chestie atât de tare. Răzvan era selecționerul României atunci, am avut și concursul lui nea Mircea să vină la Urziceni. Plecase Petrescu, iar Răzvan, neavând nicio acțiune cu lotul pe perioada returului, nimic nu l-ar fi putut împiedica să antreneze la noi! Nea Mircea i-a spus să vină, dar n-am reușit. În ultima vreme vorbeam foarte des cu el. Dar cum să vă spun: pentru mine parcă n-a plecat! Eu tot îl am în minte și-l aduc în discuții aproape zilnic.

Ce speri de la noua echipă națională a lui Hagi?

Dacă e cineva care poate să scoată ceva dintr-o generație care nu este strălucită, doar Gică Hagi o poate face. Pentru că Hagi, cu personalitatea pe care o are, cu respectul pe care l-a câștigat în decursul anilor și cu respectul pe care îl au toți jucătorii actuali față de el, o spun clar, el poate să aducă ceva în plus la echipa națională. Dacă nici el nu poate, nu mai avem nicio șansă. Dar eu am mare încredere că poate să scoată mai mult de sută la sută din jucători.

Dar e dezastru la nivelul echipelor de club!

Sunt niște chestii absolut normale. Participarea noastră (a FCSB – n.n.), în Europa League doi ani la rând a fost excepția! Echipele noastre sunt exact la nivelul la care trebuie să fie. Ah, să nu te scoată Auda (din Letonia – n.n.), asta e o nenorocire, dar să te scoată, Levski Sofia de exemplu – poate da, pentru că se bagă bani mulți. Bulgaria a început să bage bani mulți, Ungaria a băgat bani mulți de ani de zile, Polonia începe să bage bani foarte mulți, Serbia nu mai vorbesc. Steaua Roșie, pe care a scos-o Hapoel Beer Sheva totuși!, are buget de 55 de milioane; noi nu putem să mergem mai mult de 20-22, pe acolo... Și unde se face diferența – la salariile jucătorilor. Jucătorii mari nu vin pe salarii mici.

Rezultatul cu Auda a fost fals

Va lua FCSB campionatul anul acesta?

(ezită) Dacă reușim să avem toți jucătorii valizi – pentru că nouă ne-au lipsit foarte mult în perioada asta Ofri Arad și David Miculescu; iar când au fost ei, ne-au lipsit alții. Pe mine nu mă poate convinge nimeni, am argumente, că am fi jucat foarte prost dubla cu Auda. Nouă ne-au fost refuzate patru penalty-uri, recunoscute apoi de toată lumea. În două manșe, patru penalty-uri! Ni s-a marcat gol în condiții neregulamentare la București, am marcat gol valabil în primele minute la ei, devenea 1-0 pentru noi, dar a fost anulat. Patru penalty-uri și două goluri, e prea mult – pentru că n-a fost VAR! Trebuia să ne calificăm.

Și campionatul?

E foarte complicat de spus acum. Pentru că n-am arătat foarte bine în ultimele meciuri; în schimb cred că vom fi mult mai buni în curând. La momentul ăsta cred că la titlu se înscriu Universitatea Craiova, echipă foarte bună, dar care va avea o mare problemă, fiindcă va juca în Europa; Rapid mi se pare că arată bine și cred că va fi o contracandidată serioasă (discuția a avut loc înaintea derbyului Rapid-Dinamo, meci pierdut de giuleșteni – n.n.), și cred că și Dinamo. Mai e și Universitatea Cluj, care poate oricând să emită pretenții.

Ai împlinit în aprilie 61 de ani. Când ai de gând să ieși la pensie?!

Când o să simt că nu mai pot. Că nu mă mai ajută creierul. Sper să pot să realizez când se va întâmpla asta (râde), dar deocamdată am energie și motivație.

Și apoi, ce o să faci?

Mă voi îndrepta spre televiziune. Îmi place și cred că sunt foarte bine pregătit pentru asta. Pentru că am cunoștințe, plus că sunt extrem de preocupat de meseria mea. Nu există să fie un meci (pe TV – n.n.), și să aleg să fac altceva, în loc să mă uit la meci. Orice meci!

Ei, chiar așa – oricare meci?

Absolut orice meci! Îl am martor pe Gică Popescu, pe care l-am îmbolnăvit în perioada în care am fost amândoi lipsiți de libertate, fiindcă nu înțelegea cum mă pot uita la toate meciurile. Nu numai că mă uit la Botoșani cu Csikszereda, să spunem, mă uit și la Chindia cu Slobozia, la liga a doua. Mă uit la toate meciurile. Niciodată n-o să mă vedeți în restaurant, mai ales dacă e vreun meci la televizor, niciodată n-o să mă vedeți făcând sport când se joacă vreun meci, pentru că îmi respect mult prea mult meseria.

Ce e atât de interesant, totuși?

Nu poți să crești dacă nu te uiți la meciuri. Și lucrul acesta m-a apropiat enorm de Dan Petrescu. Pentru că și el face la fel, se uită la absolut toate meciurile. Și în momentul în care noi discutăm de ceva, o facem și acum destul de des, dacă vorbim despre o persoană prima întrebare este: se uită la meciuri? De fapt, eu n-am încredere într-un antrenor care nu se uită la meciuri, iar el n-are încredere într-un conducător care nu se uită la meciuri... Poate că suntem exagerați, dar așa simțim meseria pe care o facem.

„M-aș fi dus la Budapesta pentru reuniunea de atletism”

Spune-mi, urmărești sportul românesc? Îți place David Popovici?

Enorm. Băiatul este extraordinar. Un uriaș, într-un sport pe care noi îl înțelegem greu. Și mi-ar place ca el să dea exemplu cât mai multor copii. Pentru că înotul este sportul care trebuie să fie primordial copiilor pentru oricare activitate sportivă ulterioară. Dar trebuie să vă spun ceva: eu sunt foarte mare fan al atletismului. Dacă nu aveam meci cu Petrolul, pe 12 septembrie, m-aș fi dus la Budapesta, unde la sfârșitul acelei săptămâni este un mare meeting internațional (World Athletics Ultimate Championship, cu premii totale de 10 mil. dolari - n.n.), la care au fost invitați cei mai buni atleți din lume. Un adevărat Campionat Mondial. Aș vrut mult să fiu acolo, în stadion.

Bine, dar atletismul românesc aproape nu există.

Îmi place enorm de Ștefania Uță, i-a omorât pe ăia la Oregon (Campionatul Mondial U20 – n.n.), a câștigat detașat la 400 metri. O știu de când era mică, și pe ea, și pe antrenoarea ei, mai veneau pe la noi la recuperare. E tare de tot, îi bate pe toți cu care aleargă – și pe 100, și pe 200 metri... Are mare viitor.

Cum faci să te menții așa în formă?

Eu nu mănânc decât o singură dată pe zi. Dimineața beau multă apă și apoi multe cafele, negre fără zahăr. Și mănânc pe la 7 seara, atât. Alcool nu beau deloc, foarte rar ciocnesc un pahar. De trei ori pe an nu mănânc nimic 72 de ore, beau doar apă. Asta este extraordinar pentru organism, arde toate celulele rele, care pot da boli, organismul le elimină. Azi dimineață am jucat o oră tenis cu piciorul. Nu știți ce greu e!

Ultima întrebare: memoriile lui Meme Stoica o să fie interesante?

Ar fi... dar eu nu știu să mint. Aș putea probabil să mint prin omisiune, dar și aia e minciună. Și n-aș putea să spun totul. Ar apărea nume care nu și-ar dori să apară. De atâți ani am fost și eu implicat în niște povești care nu se pot face publice.

Păi ăsta-i fotbalul românesc, cu multe „defecte”.

Eu n-aș avea o problemă să le povestesc, doar că dacă aș implica și alte persoane, al căror nume n-ar dori să fie făcute publice, mai bine nu. Asta e (râde).

Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 152 al revistei Sport în România

Credit foto: Sabin Malisevschi / sportpictures.eu