Dumitru Graur: Domnule Zidaru, ca sportiv, ați fost campion național la spadă în 1975 și vicecampion în 1978, 1980 și 1982, anul în care ați câștigat și Cupa României. Ați cucerit unsprezece titluri naționale pe echipe cu CSA Steaua. De asemenea, medalia de aur pe echipe la Universiada de vară din 1977 de la Sofia. Ați participat la Jocurile Olimpice de vară din 1980, la Moscova, unde echipa a ajuns în semifinală (alături de Ioan Popa, Anton Pongratz, Costică Bărăgan și Petru Kuki). În 1977 ați fost declarat „maestru al sportului”, iar în 1982 „maestru emerit al sportului”. Ce am uitat?
Octavian Zidaru: Antrenor emerit! Iar în 1981, la Universiada de la București, din nou aur cu echipa, dar și un bronz la Mexico, în 1979. Am fost deci la trei ediții ale Universiadei – două aur și un bronz…

Îmi pare rău, Wikipedia nu știa asta! Completăm acum.
În regulă.

Ca antrenor v-ați afirmat în special în domeniul spadei. Cum ați descrie-o pe Ana-Maria Brânză, eleva dvs. – campioană europeană la Zagreb, în 2013? În aceleași an, echipa feminină a României (Ana Maria Brânză, Simona Pop, Raluca Sbîrcia și Maria Udrea), a obținut medalia de bronz la Campionatele Mondiale de la Budapesta, tot sub îndrumarea dvs., iar titlul european pe echipe l-ați cucerit în 2014, la Strasbourg.
Da. Unde Gherman a luat bronz. Cât despre Ana-Maria, rezultatele pe care le-a avut sunt desigur excepționale. A fost o sportivă deosebit de motivată în tot ce a făcut. Ceea ce am încercat să le spun și actualilor mei sportivi este că m-a șocat profesionalismul lui Brânză. Ea avea un caiet, pe vremea aceea nu exista calculator, caiet în care scria despre toți adversarii – cu calități și defecte – așa cum simțise ea în meciurile anterioare. Își asigura așa întâlnirile viitoare, și eu o vedeam, înaintea unui meci, se uita mereu în caiet și căuta ideile pe care le scrisese.

În jocul tactic, Ana-Maria era perfectă

Foarte interesant. Și o ajuta vizibil metoda asta?
Sigur că o ajuta. Iar eu dau exemplu acesta și sportivilor actuali. Alții poate spuneau: țin eu minte. Nu ții minte! Pentru că sunt foarte mulți adversari, fiecare cu stilul lui. Și tot ce știi despre un adversar trebui să știi repede, nu ai mult timp la dispoziție. Dar cu o zi înainte poți vedea ce-ai scris despre toți adversarii potențiali. Iar Ana-Maria era serioasă în pregătire, foarte serioasă. Acum, să știți că ea era (este și acum! – n.n.) stângace. Studiile mele de doctorat au fost tocmai pe acest domeniu: pe stângaci. Concluziile pe care le-am tras din studiile mele sunt că stângacii sunt avantajați în scrimă. În special în probele de floretă și de spadă, mai puțin în cea de sabie. Sunt oameni speciali, și spun asta pentru că ei descoperă jocul tactic, care este foarte important, îl descoperă singuri. Antrenorul intervine mult mai puțin. Pentru un dreptaci trebuie să-i faci pregătirea tactică. Sportivul stângaci este mai consecvent, nu are elemente foarte multe, dar pe cele pe care le stăpânește le folosește la maximum. Și atunci jocul tactic este mai simplu pentru colectivul tehnic, datorită unui astfel de sportiv. Iar Ana-Maria era perfectă din acest punct de vedere. De unde și performanțele sale excepționale.

Ana-Maria a arătat mereu un psihic foarte puternic. Parcă știa tot timpul ce trebuie să facă pe planșă.
Aspectul psihologic în scrimă este foarte important. De aia în studiile pe care le-am făcut am aprofundat aspectul acesta. De ce un stângaci; care este activitatea cerebrală a lui, pentru că se exprimă altfel? Și am făcu teste. Într-adevăr, emisfera dreaptă, care este creativă, este activată de stângaci mai mult decât de dreptaci! Este foarte complicat, iar antrenorii dacă nu știu micile detalii nu pot face treabă.
Foarte interesant.
Și le-am mai propus ceva antrenorilor din România, pentru că selecția începe să se facă cât mai de jos, când vine copilul la cinci ani, să-l pună direct pe stânga! Direct, fără discuție. Pentru că mișcările (în scrimă – n.n.) sunt atât de nefirești, nu sunt deloc întâlnite în experiența anterioară. Și dacă-l pui de la început pe stânga, el nu-și dă seama. Am văzut copii care luni se așezau în gardă pe dreapta, iar marți pe stânga! Deci pentru el era la fel. A fost un mare scrimeur italian, Mangiarotti, care a luat zeci de medalii și la floretă, și la spadă, pe care tatăl său, care era antrenor, l-a pus pe stânga de la început. Eu am lucrat cu multe stângace. Am lucrat cu Brânză, cu Simona Pop, cu Maria Udrea, cu Kong – și toate au făcut performanță.

Experiența din Hong Kong m-a ajutat foarte mult

Apropos de Kong. Așa cum se știe, într-o perioadă ați fost antrenor internațional pentru Federația Internațională de Scrimă, membru al Comitetului executiv al Confederației Europene de Scrimă și director tehnic al federației române. Dar din 2015 ați devenit antrenor al lotului feminin de spadă din Hong Kong. Sub îndrumarea dvs., Vivian Kong s-a calificat chiar un an mai târziu la Jocurile Olimpice de la Rio.
Asta s-a dorit, m-au chemat în special pentru ea, ca să o calific.

Kong a devenit campioană olimpică, 8 ani mai târziu, la Paris! Finala dramatică dintre Vivian Kong şi franţuzoaica Auriane Mallo-Breton, în 2024, a fost urmărită din tribune şi de preşedintele Franţei, Emmanuel Macron. Căruia i-ați stricat ziua, ca să zicem așa! Apoi lumea v-a văzut în lacrimi după performanţa extraordinară reuşită de eleva dvs. A fost cea mai mare reușită a carierei de antrenor?
Da. Așa cum știți, obținerea titlului olimpic este maximum ce poți realiza. Cu Vivian am mai reușit pe parcursul timpului două medalii de bronz la Campionatul Mondial, ca și alte multe campionate și trofee asiatice, dar titlul olimpic e vârful. Cu cealaltă fată, cu Hsieh (Kaylin Sin Yan Hsieh, azi locul 4 în ratingul mondial – n.n.) am obținut două medalii de argint la Jocurile Olimpice pentru Tineret de la Buenos Aires. A fost și campioană mondială de cadeți. De fapt, în fiecare an din 2016, anul sosirii mele acolo și până în 2024, în proba de echipe întotdeauna au fost medalii de bronz sau de argint, nu era numai Vivian. Asta a fost satisfacția mea, că am avut chiar o echipă bună. Și la alte categorii de vârstă, fiindcă am lucrat și cu băieții. Și cu ei am luat medalii la Campionatele Asiei, la diferite categorii de vârstă, inclusiv U23.

Cum ați ajuns tocmai în Hong Kong?
La momentul respectiv (2015 – n.n.), Hong Kong-ul nu prea se vedea în scrima mondială. Și Vivian, cu certe calități și șanse de a se califica la Rio avea nevoie de un antrenor. Ei au luat legătura cu federația internațională, unde era o chinozoaică care se ocupa de Asia. Au întrebat-o dacă le poate recomanda pe cineva care să ajute la calificarea lui Vivian la Rio. Cum eram expert al federației internaționale, ea m-a contactat pe mine. Dar nu m-am dus oricum, mai întâi am verificat ce condiții au – fiindcă dacă nu ai un sistem în spate, nu poți să faci nimic. Iar ei aveau. Fiindcă întreg sportul din Hong Kong urmează exemplul Chinei, adică cu pregătire centralizată, cu investiții, cum se întâmplă mai rar într-o țară capitalistă. Europa nu are banii pentru sport pe care îi au asiaticii, că nu este vorba numai de China! Și Coreea de Sud, și Japonia… acum au început și altele, și Thailanda, Singapore au început să se ridice. Așa am ajuns deci în Hong Kong, ca să o calific pe Vivian. Am calificat-o, a ieșit pe locul 11 la Rio, apoi la Tokio a fost pe 5, iar la Paris a luat aurul. Deci o evoluție mereu crescândă. Am reușit să comunicăm foarte bine. Ceea ce este însă foarte important în scrimă e sistemul de comunicare dintre antrenor și sportiv. Dacă nu există o comunicare perfectă, și asta este o știință, adică repertoriile receptorului și emițătorului trebuie să se întretaie, că altfel comunicarea nu există.

Cum se face comunicarea prin lamele

Și cum făceați asta?
Prin comunicare verbală, dar trebuie să știți că în scrimă există și o comunicare prin intermediul lamelor. Lecția individuală care se dă la scrimă este foarte importantă pentru ca sportivul să înțeleagă ce trebuie să facă. Vorbim de lecția la care participă doar sportivul și antrenorul. În acel moment nu se mai vorbește, se simulează situația din luptă, în care desigur nu vorbești cu adversarul, dar mișcările pe care le faci se constituie într-un sistem de comunicare non-personală. Care este foarte important. Și sportivul să poată recunoaște în lupta adevărată ce se întâmplă. Vivian lua în fiecare zi o lecție individuală câte o oră și lupta cu adversari, în special cu băieții, ca să aibă un nivel mai ridicat, de două ori pe săptămână. Bine, avea și un preparator fizic personal…
Tot stângace?
Tot stângace! Faptul că am făcut studii în acest domeniu, ajungând la concluzia că sportivii stângaci sunt avantajați – și de ce sunt avantajați -, m-a ajutat.
Iar în concurs cum se poate face comunicarea?
Nu prea poți. Decât la pauză. De aceea, la Paris când am văzut cum este evoluția scorului (7-1 pentru adversară – n.n.), la pauză i-am spus „dacă nu reușești să-i interceptezi lama, nu vei reuși. Pentru că te va aștepta, va da și ea – și se obțin lovituri duble și așa se va duce până la final. A schimbat tactica, a ajuns la egalitate, iar la ultima tușe… a punctat decisiv. Eu am și văzut-o cum s-a încordat ca să plece în atac, pe un pas înainte al adversarei. Așa a fost.
Emoții mari?
Sigur. Deși și medalia de argint era bună, niciodată nu luase Hong Kong-ul o asemenea medalie olimpică.
Dar de ce antrenorul stă atât de aproape de planșă, deși nu poate comunica cu sportivul? Ajută la ceva?
Sigur. În primul rând la suportul moral al sportivului. Mi-aduc aminte că Vivian Kong mi-a spus o dată, cred că eram la Tokyo: „Sunteți prea departe de mine”, nu mă simțea aproape, deși eu n-am voie să vorbesc cu ea decât în pauză. După cum erau dispuse scaunele, eu eram mai departe, iar asta a afectat-o. Aspectul psihologic este unul extrem de important.

Hong Kong a fost colonie engleză 100 de ani

Vorbiți-ne un pic mai mult despre timpul petrecut în Asia.
Am avut multe de învățat. Atitudinea lor față de muncă, caracterul sportivilor, insistența cu care repetau sarcinile pe care li le dădeam. Nu se opreau până nu-i opream eu sau până nu le ieșea așa cum trebuie. Mi-a îmbunătățit gândirea. Vreau să vă spun că am întâlnit persoane diferite. Chiar am pus la un moment dat întrebarea: măi, dar voi de ce sunteți mai serioși decât chinezii – pe care i-am văzut de asemenea la pregătire, dar nu era aceeași concentrare și seriozitate ca din partea celor din Hong Kong. Și părintele unuia dintre sportivi mi-a spus așa: „Maestre, noi am fost colonie! Și știm că de 100 de ani numai prin muncă am reușit să răzbim”. De asemenea, foarte important e că primeau indemnizație pentru antrenamente, toți cei care erau în centrul nostru. Primii 8 de la cadeți, primii 8 de la juniori, primii 8 de la seniori primeau o indemnizație care era destul de mare. Asta îi motiva. Al doilea lucru de luat în seamă era ambiția, nu doreau să fie dominați de alte țări. Nici în Asia, nici măcar la nivel internațional.
Bănuiesc că inclusiv față de sportivii din China continentală.
Ei, aici am avut o problemă. Pentru că am văzut că-i cam respectau prea mult pe cei din „mother land” (patria-mamă – n.n.). Era și vorbă de statură. În afară de Vivian, care corespundea modelului de sportivă, ceilalți erau mai mici decât adversarii. Le-am spus: „uite, e mare fata asta, dar nu știe nimic! Fă ce știi tu mai bine”. Și treptat au început să le bată.
Și de ce v-ați întors în România?
M-au întrebat mulți, au văzut că trece un an, trec doi – băi, tu te mai întorci? (râde). Niciodată nu m-am gândit să nu mă întorc. Plus că din punct de vedere profesional am avut o satisfacție enormă. Antrenorul-coordonator al scrimei din Hong Kong era un sabreor. Deci el nu înțelegea nimic din ce făceam eu acolo, la spadă. Dar m-a lăsat să fac ce știam. Și am făcut și experimente, multe lucruri am aflat. Am vrut să știu în cât timp sportivul reușește să aplice o lovitură nouă. Dacă-l întrebi dacă a înțeles, sportivul zice da; numai că vezi că n-o aplică. Dar treptat începea să o facă. Și am constatat că în șase luni, un anumit tip de sportiv poate să aplice o acțiune. Dar eram mulțumit că o aplică, chiar și în șase luni! E o meserie grea. Și dacă nu înțelegi fenomenul, nu reușești. Cum vă spuneam, oricine poate face pe antrenorul, apoi dă vina pe sportiv. Dacă sportivul nu reușește ceva, nu e vina lui. E vina ta, ca antrenor – pentru procesul ăla de comunicare de vă spuneam nu s-a realizat. Au fost zece ani cu satisfacții, din toate punctele de vedere. Și m-am întors pentru că niciodată nu am gândit că aș putea să plec de tot. Dacă aș fi vrut să rămân undeva în străinătate aș fi plecat de mult, de când eram sportiv. România m-a format, toate studiile pe care le-am făcut au fost subvenționate (de stat – n.n.). De la facultate, care de fapt a fost ASE-ul (zâmbește), școala de antrenori, masterat, seminarul pedagogic, totul a fost subvenționat, eu n-am plătit un ban. N-am uitat asta. Plus familia! Am copii, am nepoți – deci la un moment dat trebuia să mă întorc. Îmi lipseau colegii, prietenii, familia, mai ales de Sărbători. Am făcut zece Revelioane acolo! Singur (râde).

E greu să susții financiar toate probele

Dle. Zidaru, la scrimă există trei discipline, dacă mă exprim corect. Dar de regulă performanțele românești se petrec în perimetrul spadei și sabiei, mai puțin, aproape deloc la floretă. Și vă întreb, ca nespecialist, cum se petrec lucrurile?
O să vă spun ceva. Aici, în clădirea în care ne aflăm (sediul MTS pe vremuri – n.n.) era o persoană, poate v-o aduceți aminte, pe nume Emil Ghibu. Un mare specialist, teoretician al sportului. Și într-o ședință, știți ce a spus? „Fraților, știți cum e cu scrima asta – patru arme fâsie și una bubuie!” (râde). Fantastic. Pe atunci nu erau decât două probe, floretă și spadă masculin și feminin, deci patru, cum spunea Ghibu. Și așa era: se obțineau performanțe când la floretă băieți, când la sabie, când la floretă fete – aproape niciodată în aceleași timp. Nu puteau fi susținute toate probele. Ce se întâmplă acum, cu sabia la fete și băieți, ca și cu spada feminină ține de sistem, de funcționarea lui. Care nu mai funcționează la fel ca înainte. În Hong Kong, ca să dau exemplul pe care-l știu, acolo toate cele șase probe (masculin și feminin – n.n.) participă la tot sezonul competițional internațional, indiferent de nivelul la care au ajuns. Deci sistemul funcționează. Și atunci, în timp, cresc. Noi treptat am început să ne diluăm datorită faptului că nu putem să suportăm toate probele. Chiar mă întrebau când făceam diferite cursuri prin America Latină ca lector al federației internaționale, mă întrebau cum să facă ca să scoată rezultate repede. Zic: dacă nu aveți un sistem în spate – cluburi, antrenori, bugete, competiții, nu puteți!
Ați spus o dată că spada este arma unde tactica are cea mai mare importanță. Vă citez: „Sportivele trebuie să lucreze mai mult la tactică, pentru a o înțelege mai bine. Am observat că folosesc multe indicații din floretă, lucru de care, la un moment dat, trebuie să se îndepărteze. Trebuie să renunțe la ideea de cooperare cu adversarul pe planșă”, așa ați explicat aspectele mai puțin reușite pe care le-ați întâlnit la spadasinele române.
Da. Ce se întâmplă? E vorba de profesionalismul antrenorului. La bază se începe pregătirea cu floreta. E mai ușoară, mai ușor de mânuit pentru începători. Cu convenție: tu faci asta, eu fac asta. Însă treptat antrenorul trebuie să simtă spre ce se duce tânărul scrimer. Mulți antrenori îl duc la spadă, apoi la floretă, le amestecă pe amândouă – dar ca să se apropie de probă, trebuie să se depărteze de convenție, de floretă dacă vreți. Pentru că spada altceva. Este o armă de luptă, cine dă primul, indiferent cum, câștigă. Pe de altă parte, ce am constatat de asemenea prin experiență – foarte mulți antrenori din lumea lucrează corect, dar nu fac diferența. Dacă nu vii cu ceva nou, nu sari la nivelul următor. În meseria asta niciodată nu poți să spui că știi tot. Probele evoluează și trebuie să vii cu ceva în întâmpinarea evoluției, ca să fii peste momentul respectiv. Și asta este foarte greu. Frumusețea scrimei este că oricine care poate să țină o armă în mână, poate fi și antrenor. Numai că dacă ar fi existat în lume un aparat care să măsoare valoarea antrenorilor, scrima s-ar fi desființat, plecau foarte mulți! Așa ei merg înainte, deși sunt prea clasici, nu găsesc noutăți, se plafonează. Ca să fii antrenor adevărat trebuie să ai o cultură a scrimei în general, nu doar a probei. Poți să adaugi elemente din sabie la spadă, această cultură face diferența.

Obiectiv de calificare, JO 2028

Înțeleg că aveți misiunea să calificați echipa feminină de spadă la Jocurile Olimpice de la Los Angeles 2028. Ziceați: „Cred că există potențial, dar totul depinde foarte mult de bugetul pe care-l voi avea. Eu sper să primim bani și de la COSR, pentru că avem perspective de a ajunge la Los Angeles, alături de echipa masculină de sabie”.
Într-adevăr există un potențial. Sunt două fete cu puțin mai multă experiență, Bianca Benea și Alexandra Predescu, și alte două mai tinere, Ema Șonț și Natalia Constantin. Lor le-aș mai adăuga două nume, Ion Teodora și Daria Dănciulescu – și toate formează un nucleu destul de competitiv. Consider anul acesta ca un an de tranziție – calificările vor începe în 2027, și vom vedea. Însă îmi impun participarea la Los Angeles, chiar și cu echipa! Oricum, aproape sigur la individual vom califica o sportivă. (face o pauză) Pentru că sunt satisfăcut de cum evoluează lucrurile. Deși nu integral, anul acesta am pierdut deja trei competiții: la Fujairah, în Dubai, urmează GP-ul de la Doha – pe care anul trecut l-am câștigat cu fata mea din Hong Kong, Hsieh (râde) și Cupa Mondială din China – pe toate astea le-am ratat, deci noi practic începem sezonul în luna martie. Dar nu cred că este o problemă de nesurmontat, ne vom axa în special pe Campionatul european și cel mondial. Europeanul va fi în Franța, iar cel Mondial va fi acum în Hong Kong! (râde)
Din ce am văzut, la junioare, echipa de spadă a României (Bianca Raicu, Jazmin Ilyeș, Johanna Kurtinecz, Julia Kurtinecz) a cucerit medalia de argint a concursului de la Copenhaga, anul trecut. Avem și aici speranțe?
Sunt câteva elemente care mi-au atras atenția, dar nu poate fi vorba de Los Angeles. Însă s-ar putea să fie o garanție pentru viitor. Cu toate că longevitatea în scrimă, și în special în spadă este foarte mare. Irina Embrich din Estonia are 45 de ani și este în primele cinci din lume! Trage în competiții alături de fiica ei de 20 de ani.

Și fetele pot urma exemplul băieților

Cum ați caracteriza performanțele obținute de tinerii componenți ai echipei masculine de sabie, cu Radu Nițu, Vlad Covaliu, Răzvan Ursachi, George Dragomir) – bronz la Mondialele de la Tbilisi?
Este o echipă tânără și foarte dotată. Au un viitor frumos. Vlad a fost campion mondial de juniori și anul ăsta a luat argint. Însă sigur că depinde de multe lucruri, de susținere mai ales. Pentru ei poate e mai ușor, fiindcă sunt lot olimpic. Iar noi (spada feminină – n.n.) de aceea avem obiectiv la Campionatele europene să facem o performanță, ca să fim acceptați ca lot olimpic. În felul acesta o parte din efortul bugetar al federației va fi preluat de COSR, care ajută foarte mult scrima românească.
Există un moment bun al scrimei românești, după părea dvs.?
Da, eu zic că se poate spune asta. Vorbim de medalia de la Mondialele de anul trecut a băieților de la sabie. Dar și la spadă: anul trecut Ema Șonț a luat o medalie de argint la juniori, la Campionatul european. Natalia Constantin a avut un bronz la aceeași competiție. Deci suntem undeva acolo, nu plecăm de la zero. Că altfel nu m-aș fi angajat. Dacă nu aveam ceva în spate, și niște fete cu potențial, nu veneam.
Unde vă antrenați?
La Ghencea, în sala de scrimă. Pe care am făcut-o eu cu mulți ani în urmă. (râde). Îmi aduc aminte că am luat fermele metalice de la Ploiești și am făcut o sală în Ghencea. Pentru că era dificil să faci investiții anii 80, nu se accepta. Și am făcut o hală, ca un depozit, pentru tancuri! (râde copios). Pe hârtie figura ca depozit dar era de fapt sala noastră de scrimă. Apoi în timp s-a îmbunătățit și astăzi este o sală așa cum trebuie pentru antrenament.

Depindem tot mai mult de televiziune

Scrima vine dintr-o lungă istorie a omenirii. Credeți că o să mai aibă viitor la Jocurile Olimpice? CIO schimbă foarte multe în ultimul timp.
Depinde de susținerea federației internaționale. Deja s-au făcut eforturi mari ca ea să se dezvolte. S-au făcut federații prin Africa cu doar cinci sau zece sportivi. Există un caiet de sarcini la CIO, care are o sută de pagini, în care este cuprins totul: câți sportivi, câte cluburi, câte … minute de televiziune sunt alocate pe plan mondial, pe fiecare sport. Scrima a fost salvată la un moment dat de SUA, care au dat mai multe minute decât Italia sau Franța, care și ele transmit, și așa ne-am încadrat în baremul respectiv. E adevărat că azi vin sporturi noi care spun „noi suntem la televizor tot timpul!”. Cum e snookerul, care se transmite permanent. Depinde deci de cum se mediatizează și se promovează sportul nostru. Dar s-ar mai putea îmbunătăți și regulamentul, să devină mai accesibil pentru public. Scrima încă nu e foarte accesibilă pentru marele public. Deși s-au făcut deja eforturi foarte mari. Fostul meu coleg Ioan Pop, care a fost timp de zece ani director tehnic al federației internaționale, a creat un spațiu de competiție la marile concursuri absolut superb: cu lumini, podium cu leduri, spații pentru televiziune – așa cum este acum, tocmai pentru să ajute la imaginea acestui sport. În plus, problemele cu arbitrajul, mai ales la sabie, sunt azi rezolvate de reluările video, nu mai există nervozitate în rândul sportivilor și antrenorilor. Arbitrajele sunt din ce în ce mai corecte. Scrima progresează.
Vă mulțumesc și vă doresc succes în continuare!

Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 145 al revistei „Sport în România”

Foto: Sabin Malisevschi